AnnaE
#0

ACŢIUNEA SE PETRECE IN ANUL 1980 ÎNTR-O ŢARA NECUNOSCUTĂ.

          I.

          Ca şi cele anterioare, şi ziua aceea se vestea a fi o zi frumoasă. Scările Palatului Justiţiei cunoscură încă de dimineaţă o mare animaţie. Procesul lui Dino Karol atrăsese de la început o mulţime de curioşi, şi interesul acestora nu scăzuse câtuşi de. Puţin, după cele aproape două săptămâni de dezbateri, timp în care interogatoriile şi depoziţiile din şedinţe căpătaseră tot mai mult un caracter de rutină şi devenise evident că nu se va mai afla nici un element nou faţă de ceea ce ştia de luni şi luni de zile. Dino, un tip brunet, cu privirea întunecată a unui violonist spaniol sau sudamerican, înalt, cu nişte braţe lungi şi sprâncene stufoase şi îmbinate, îşi pusese lacăt gurii. Şi, dacă într-un an întreg de anchete dure şi hărţuieli, cei mai experimentaţi crimina-lişti ai ţării nu izbutiseră să-i smulgă nici un singur nume măcar, era puţin probabil că va reuşi s-o facă bătrânul Men-doz, blajinul preşedinte al tribunalului, care, e drept, prin rezolvarea cu succes a cazului Dino Karol avea să-şi asigure o retragere la pensie glorioasă.

          Karolâşi susţinea singur apărarea – caz foarte rar în justiţie – ceea ce suscitase comentarii aprinse: era sau nu în conformitate cu uzanţele această situaţie neobişnuită şi ce consecinţe procesuale ar putea decurge din ea?

          De când aflase că, în calitate de apărător, are dreptul să pună întrebări martorilor, Dino Karol abia aştepta, sau nici nu mai aştepta de fel să-i vină rândul, străduindu-se din răsputeri, de fiecare dată, să transforme depoziţia în răspunsuri la întrebările sale, să-1 jignească şi să-1 umilească pe martor. Totuşi, din desfăşurarea procesului, se simţea că Dino Karol nu va mai fi în stare să reziste multă vreme. I) evenise palid, slăbise, avea cearcăne adânci sub ochi, faţa s. i lânără – avea abia douăzeci şi opt de ani – îi era brăzdată, iar părul des, negru şi creţ, îi încărunţise subit în cele două săptămâni ale procesului. Era vădit că tânjeşte până-n ultima fibră a făpturii sale ca tortura aceea cumplita să ia capăt cât mai degrabă.

          În plus, şedinţa din ziua aceea se remarca încă dinainte de deschidere prin ceva nou: în banca rezervată presei stătuseră până atunci diverşi reporteri, care-şi scriau dările de seamă în timpul dezbaterilor; de astă dată la marginea ei şi în imediata apropiere a martorilor, luase loc însuşi diriguitorul suprem al opiniei publice, preşedintele celei mai mari edituri şi întreprinderi poligrafice, Leo Gerdan. Nu mai departe decât în ajun, nu putuse participa la lansarea vasului care avea să-i poarte numele – se spusese că are puternice dureri reumatice – iar astăzi venise singur, sprijinit în baston, e adevărat, în sala de judecată, se aşezase şi, fi-rcyie, la apariţia lui, întreaga sală amuţise, iar gâtlejurile se întinseseră toate în direcţia sa.

          Aşadar, se adevereau zvonurile după care Leo se interesează îndeaproape de proces; aşadar se adeverea că doreşte să-1 ajute, să-i fie de folos preşedintelui tribunalului, vechi coleg al său de şcoală. Alături de Gerdan luase loc colaboratorul său preferat, un fel de consilier particular, care deţinea în acelaşi timp şi funcţia de secretar de presă, ziaristul Augo Bernol. Ca de obicei, purta şi în ziua aceea Ochelari fumurii, iar de gât îi atârna aparatul fotografic galben-deschis deasupra căruia ieşea în evidenţă flash-ul înalt.

          Preşedintele Mendoz îşi făcu apariţia în fruntea marelui complet de judecată şi toată lumea îl văzu, sau vroi să-1 vadă, făcându-i un semn discret cu capul lui Leo, după care deschise şedinţa, anunţând că se vaproceda la ascultarea depoziţiei lui Karlo Guidoni, funcţionar al direcţiei de criminalistică a oraşului. O clipă mai târziu, răsuna strigătul aprodului în încăperea martorilor, pentru ca apoi, calm, Karlo Guidoni să intre încet în sală, să se încline în faţa instanţei şi, la un gest al preşedintelui, să se aşeze pe banca martorilor. În mână ţinea o servietă mare din piele galbenă.!

          — Vă numiţi Karlo Guidoni şi sunteţi şef-adjunct al direcţiei de criminalistică a oraşului?

          — Da.

          — Când v-aţi născut?

          — M-am născut la 1 iulie 1932.

          — Unde?

          — La Palermo. Părinţii Măria şi Leo, le dictă Guidoni în continuare grefierilor, fără a mai aştepta întrebările. Sunt căsătorit, am doi copii.

          — Bine. Din procesele-verbale şi din depoziţii reiese că dumneavoastră, împreună cu un grup de funcţionari ai direcţiei, v-aţi aflat, la 2 martie anul trecut, la locul comiterii infracţiunii, unde l-aţi prins pe inculpat.

          Dino Karol sări de pe bancă şi ţipă cu o voce aspră, stridentă, care, altminteri, nu se potrivea cu înfăţişarea sa destul de plăcută:

          — Nu e adevărat! Nu e adevărat! Nu m-au prins! Preşedintele tribunalului interveni mirat:

          — Cum adică, nu?

          — R Nu, nu. M-am predat singur! Rog să se consemneze acest lucru în procesul-verbal!

          Karol se aşeză. Se ridică în schimb procurorul.

          — V-aţi predat, fiindcă aţi fost silit să vă predaţi. Karol zvâcni din nou în sus:

          — N-am fost silit. M-am predat de bună voie. Să se consemneze acest lucru!

          Procurorul era un ins mărunt, cu ochi albaştri şi părul Mond. Avea o voce răsunătoare. Se vorbea în oraş că e un magistrat deosebit de abil.

          — Să se consemneze! Încuviinţă preşedintele tribunalului. Martorul Guidoni să-şi continue depoziţia!

          — În ce mă priveşte, m-am trezit din somn pe la trei noaptea, începu poliţistul. Organele noastre înconjuraseră în port un antrepozit şi, în timp ce forţau intrarea, cei dinăuntru deschiseseră asupra lor un foc viu. Doi funcţionari de-ai noştri au fost ucişi. Cel puţin trei, dacă nu chiar patru bandiţi au fugit. Era întuneric beznă şi nu s-a putut stabili exact numărul lor. A fost prins doar Dino Karol.

          — Din nou acelaşi lucru! Din nou acelaşi lucru! Strigă Karol.

Attachments