CUPRINS:
Prefaţă 3
O scurtă istorie 11
Lumea înainte şi după clonare 16
Producţia de masă. în Biologie 30
Întrebări tulburătoare 43
„Pentagonul clonării” 54
„Lăsaţi părinţii să vină la Mine.”
S-ar fi putut întâmpla la Roma 69
Dacă nu vă descurcaţi printre termeni 74
Prefaţă
„Ei bine, doamnelor şt domnilor, acest proiect este, dacă pot spune aşa, atât de utopic, încât are şanse de a fi realizabil”
Corne! Todea (prezentând chiar un asemenea proiect.)
De obicei este riscant să scrii o carte despre un subiect care ÎNCĂ nu şi-a atins nivelul de temperatură maximă! în primul rând, pentru că lipseşte perspectiva, în al doilea rând, pentru că apare riscul suplimentar al implicării subiective, cel puţin prin intermediul celor pe care îi cunoşti şi sunt profund activi în respectivul subiect. Pregătind cele două emisiuni dedicate donării în cadrul programului „Paşaport pentru Ştiinţă” la Radio Bucureşti şi având şansa de a mă afla alături de doi mari profesionişti ai Geneticii şi reproducerii asistate, prof. dr. Virgil Ankăr şi dr. Camil Bohâlţea, am înţeles la un moment dat un lucru care acum mi se pare evident: tot ce se întâmplă la ora actuală legat de donarea umană repetă, la o scară de timp evident mai lentă, ceea ce s-a întâmplat în fizică în avanpremiera exploziei primei bombe atomice. De aceea, mi-am luat curajul de a pune într-o oarecare ordine datele, paşii, încercările şi în final problemele şi întrebările legate de donare, mai ales de cea umană. Isaac Asimov, al cărui har de înţelegere şi prefigurare a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat este de-a dreptul impresionant, spunea în cartea sa dedicată codului genetic (şi purtând chiar acest nume) că Genetica va fi un val care va „mătura” prin vieţile noastre cu o putere ce va pune în umbră chiar şi fizica atomică.
Ce va fi? Şi mai ales cum? Şi atunci am luat din bibliotecă „Brave New World” a lui Aldous Huxley, carte apărută în anul 1932 (!) şi revizuită în 1958, cu o senzaţională prefaţă a autorului, comentând rintre altele motivele care îl determinaseră să refuze să facă vreo schimbare în text. „Brave New World”. Cuvintele Mirandei, fiica magului Prospero, întreruptă dintr-o partidă de şah cu Ferdinand, prinţul căruia ea însăşi i se promisese. Lumea noastră de mâine? Va fi ea oare cum spune Miranda cu vorbele româneşti ale magului Leon Leviţchi?
O, ce minune!
Ce de făpturi alese! Ce frumoşi sunt oamenii!
O, mândră lume nouă, Care-i cuprinzi!
Ironia din titlul cărţii lui Huxley este evidentă chiar şi înainte de prima lectură, dar ceea ce se descoperă la lectura propriu-zisă nu mai are nimic de-a face cu ironia.
Mândra Lume Nouă a lui Huxley, lumea secolului 26, supravie-ţuitoarea şi rezultatul unui holocaust global, se bucură de fericire universală (întreţinută cu droguri psihotrope) şi de o viaţă fără boli şi fără bătrâneţe. O viaţă simplă şi clară, fără tot felul de „instituţii” cum ar fi Religia, Arta, Ştiinţa teoretică. O viaţă „produsă” de ştiinţă totuşi. O viaţă trăită de CINCI categorii de fiinţe (fiecare cu câte două subcategorii, + şi – adică „ceva mai mult” şi „ceva mai puţin”.), de la superintelectualii ALFA la semi-idioţii EPSILON. Fiecare perfect fabricat şi adaptat „job”-ului necesar şi predestinat, de la „Controlorii lumii” la, ce să spun, muncile cele mai joase la care vă puteţi gândi – în cazul că vi se pare că pot exista munci „joase”.
La vremea respectivă, H. G. Wells s-a simţit ofensat de „trădarea” de către Huxley atât a ştiinţei, cât şi a viitorului; Bertrand Russell şi Hermann Hesse au sesizat intenţia gravă şi foarte serioasă din spatele ironiei; C. R Snow, căruia îi datorăm ideea existenţei a două culturi şi intuiţia unei a treia, pe care unii din noi ne chinuim să o înfăptuim astăzi, a dat-o pur şi simplu la o parte, alături de romanul „1984” a lui Orwell, pentru exces de pesimism în ceea ce priveşte progresul social şi al ştiinţelor.
Prefaţa în ediţia din 1958, Huxley îşi reproşează că nu a recunoscut la timp „potenţialul teribil al fisiunii nucleare”, deşi posibilitatea obţinerii energiei atomice era un subiect frecvent de discuţie. Dar el păstrează motto-ul în care Nicolai Berdiaev îşi pune neaşteptata problemă a. evitării realizării (din ce în ce mai posibile!) a utopiilor! Visând la o societate neutopică, „mai puţin perfectă şi mai liberă”.
De aceea vă rog, dacă veţi hotărî să depăşiţi această prefaţă, citiţi ceea ce urmează cu gândul la lumea de mâine care se conturează în perspectivă, la cât de IMENSE sunt posibilităţile ştiinţelor, la cât de mult bine pot face ele şi la cât de grea este povara răspunderii care apasă pe umerii oamenilor de ştiinţă, dar mai ales pe cei ai celorlalţi, ai oamenilor chemaţi să decidă MODUL în care aceste ştiinţe vor fi aplicate.
În ultimii săi ani, Aldous Huxley avea să spună că „este un pic stânjenitor să te fi ocupat întreaga viaţă de problema condiţiei umane şi să constaţi la sfârşit că tot ce poţi oferi drept sfat este să spui: „încercaţi să fiţi puţin mai buni”.
Dar – o, Doamne, ce sfat minunat! Şi cât de multe ar rezolva! Şi cât este de greu de urmat.
Introducere f i
^Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă. Aceasta a fost ziua î şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor, în ziua a şaptea Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse.” nul 1866: După ce, în 1865, se descoperise chirurgia antiseptică (dr. Joseph Lister, Marea Britanic), iar chiar în 1866 francezul Francois Carlier pusese la punct stin-gătorul de incendii, Alfred Nobel descoperă dinamita – o pastă făcută dintr-un amestec de nitroglicerină (descoperită în 1864 de italianul Ascanio Sobrero) şi de silice. Scopul: minerit şi deschiderea de drumuri prin aruncarea în aer a stâncilor. Astfel, dacă împăratului Claudius i-au trebuit 30000 de oameni timp de 11 ani pentru a săpa un şanţ lung de 5 km destinat asanării lacului Fucinus, dacă după câteva secole au fost necesari 150 de ani (!) pentru a săpa o galerie de 15 km într-o mină din munţii Harz, dacă în sec. XVII, stăpâni peste o ţară întreagă, spaniolii au trebuit să renunţe la asanarea lacului Mexico, inginerii moderni ar avea nevoie de doar câteva luni sau cel mult câţiva ani pentru aceleaşi proiecte. Rezultatul: milioane de oameni au fost ucişi pe fronturile războaielor! Şi nu a lui Nobel a fost ideea! îngrozit, el şi-a lăsat întreaga avere, de peste 4 milioane de dolari (foarte frumoasă pentru vremea aceea – aproximativ 173 de milioane în banii de astăzi), pentru stabilirea unui premiu care să fie decernat anual celor mai importante descoperiri ale ştiinţelor, pasibile să aducă beneficii omenirii şi păcii. Dar. soarta dinamitei era pecetluită. De la 11 tone anual în 1870, la peste 12000 de tone (!) doar 20 de ani mai târziu.
1900: Paul Villard descoperă o nouă formă de radiaţii, mult mai penetrante decât razele X descoperite în 1895 de Roentgen şi radioactivitatea naturală descoperită'de Becquerel în 1896. în 1914, Şir Ernst Rutherford le demonstrează natura electromagnetică. Razele gamma nu sunt deviate într-un câmp magnetic. Aplicaţiile lor în imagistica medicală sunt impresionante, iar interesul lor pentru astronomie/cosmologie, remarcabil. 13 august 2003, conform unui articol publicat în „New Scientist”, Departamentul de Apărare al SUA pune Ia punct un nou tip de explozibil nuclear, care nu se bazează însă nici pe fisiune, nici pe fuziune, ci pe emisia de energie sub formă de radiaţie gamma – de mii de ori mai puternică decât energia obţinută prin orice reacţie chimică cunoscută. Se prevăd schimbări revoluţionare în tehnica armamentului.
