PROLOG
3 mai 1958
Dacă o cutie de lemn de trei pe unu optzeci, montată pe o remorcă cu patru roţi, se poate numi birou, atunci, la data respectivă, mă aflam în biroul meu. Stăteam acolo de patru ore, începeau să mă doară urechile din cauza căştilor, iar dinspre mlaştini şi mare începea să se lase întunericul. Dar de-ar fi trebuit să stau toată noaptea, asta aş fi făcut, aş fi stat acolo toată noaptea; căştile acelea erau cel mai important lucru din lume. Ele erau singura legătură rămasă între mine şi tot ce-mi era mai drag pe lumea asta.
Trecuseră trei ore de când Pete ar fi trebuit să ia legătura cu mine. Era într-o cursă lungă la nord de Barranquilla, dar o mai făcusem de nenumărate ori până atunci. Aveam trei avioane tip D. C. care erau vechi dar aveau motoare perfecte – pe măsura grijii permanente pe care le-o purtam. Pete era un pilot bun, Barry, un navigant excepţional, prognoza vremii în vestul Mării Caraibilor fusese bună şi era prea devreme pentru uragane în anotimpul acela.
Mi-era cu neputinţă să înţeleg de ce, de atâtea ceasuri nu apăruseră în eter. După toate socotelile, trebuiau să fi depăşit deja cel mai apropiat punct şi se îndreptau acum spre nord, înspre Tampa, destinaţia lor. Oare să nu fi respectat instrucţiunile mele de a trece prin Strâmtoarea Yucatan şi, în schimb, să fi zburat pe ruta directă pe deasupra Cubei? În perioada aceea, avioanelor care zburau pe deasupra Cubei sfâşiate de război li se puteau întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. Nu părea probabil, şi, dacă mă gândeam la încărcătura pe care o duceau, părea chiar imposibil. Atunci când era vorba de riscuri, chiar şi de cele mai mici, Pete era mai prudent şi mai prevăzător decât mine.
În partea cealaltă, într-un colţ al biroului meu pe roţi, cânta încet un radio. Era un post de limbă engleză şi, a doua oară în seara aceea, un ghitarist din Sud cânta molcom despre moartea mamei sau soţiei sau iubitei sale – nu eram sigur a căreia dintre ele. Cântecul se numea „Trandafirul meu roşii a albit”. Roşul simboliza viaţa şi albul moartea. Roşu şi alb – culorile celor trei avioane ale firmei noastre – „Trans-Carib Air Charter”.
În birou nu erau cine ştie ce lucruri. O masă de lucru, două scaune, un dulap pentru dosare şi postul de emisie-recepţie, de tip „R. C. A.”, mare, alimentat de un cablu solid „T. R. S.”, care trecea prin orificiul din uşă şi şerpuia peste iarbă, noroi şi un colţ al pistei de aterizare până la principalele clădiri ale aeroportului. Şi mai era o oglindă pe care o agăţase pe un perete Elizabeth, singura dată când fusese aici, şi pe care n-apucasem s-o scot.
M-am privit în oglindă şi asta a fost o greşeală. Părul negru, sprâncenele negre, ochii de un albastru închis şi faţa albă, trasă şi încordată, îmi reaminteau îngrijorarea mea disperată. Ca şi cum aş mai fi avut nevoie să mi se aducă aminte. Am întors capul şi am privit afară pe fereastră.
Nici aşa nu era mai bine. Unicul avantaj consta în faptul că nu mă mai vedeam. Dar nici altceva nu puteam vedea. Chiar şi pe cea mai bună vreme, tot nu prea aveai ce vedea prin fereastra aceea. Doar cei şaisprezece kilometri de pământ gol, dezolant, de pământ mlăştinos, drept, care se întindea de la aeroportul Stanley Field până la Belize. În dimineaţa aceea, în Honduras începuse anotimpul ploios. Picăturile mărunte de ploaie şiroiau în valuri nesfârşite pe singura fâşie de geam, norii sfâşiaţi se buluceau, zdrenţuiţi şi grăbiţi, slobozind ploaia care cădea oblic în pământul arid şi aburind, transformând lumea de dincolo de fereastră într-un abis cenuşiu şi ceţos.
Am lansat din nou semnalul nostru de apel. Acelaşi rezultat ca şi după celelalte cinci sute de încercări. Am schimbat lungimea de undă ca să controlez dacă recepţia continua să funcţioneze normal; am auzit o succesiune de voci, paraziţi, cântece, muzică şi, atunci, am revenit din nou pe frecvenţa noastră.
Era cel mai important zbor pe care Compania „Trans-Caraib Air Charter” îl făcuse vreodată, iar eu trebuia să zac aici, în acest minuscul birou anexă, aşteptând la nesfârşit carburatorul de schimb care nu mai venea. Şi până nu-l primeam, „DC”-ul acela roşu şi alb, parcat la mai puţin de cincizeci de metri mai încolo, pe platforma din faţa hangarului, îmi era cam tot atât de folositor ca şi o pereche de ochelari de soare.
Din Barranquilla decolaseră. De asta eram sigur. Primisem primele ştiri cu trei zile în urmă, în ziua în care sosisem aici, şi telegrama cifrată nu menţionase nimic despre nici un fel de încurcătură. Totul era foarte secret, doar trei înalţi funcţionari aveau cunoştinţă despre această afacere. Compania Lloyd fusese de acord să-şi asume riscul – deşi cu una din cele mai mari prime de asigurare. Nici ştirile auzite la radio despre o tentativă de lovitură de stat întreprinsă ieri de elemente pro-dictatoriale, pentru a împiedica alegerea liberalului Lleras, nu mă îngrijorase prea mult, fiindcă, deşi toate avioanele militare şi serviciile aeriene interne fuseseră reţinute la sol, companiile aeriene străine constituiau o excepţie; cu situaţia economică în care se găsea Columbia în acel moment, nu-şi permitea să supere nici pe cei mai săraci străini, iar noi intram, oarecum, în această categorie.
Dar eu n-am vrut să ne asumăm nici un risc. I-am telegrafiat lui Pete să-i ia cu el pe Elizabeth şi pe John. Dacă cine nu trebuie ajunge să preia puterea la 4 mai – adică mâine – şi află în ce afacere ne băgasem, Compania „Trans-Caraib Air Charter” o sfecleşte. Şi încă rapid. Dar cu suma fabuloasă care se oferise pentru acest transport la Tampa…
Căştile îmi pocniră în urechi cu un zgomot de paraziţi, slab, dar pe frecvenţa noastră. Ca atunci când cineva încearcă să prindă un post. Am bâjbâit după butonul de volum, l-am învârtit la maximum, am reglat schimbătorul lungimii de undă, mişcându-l câte puţin când într-o parte când în alta, şi am ascultat cu auzul încordat ca niciodată în viaţa mea. Dar, nimic. Nici un glas, nici un semnal Morse, absolut nimic. Am dat la o parte una din căşti şi am întins mâna după un pachet de ţigări.
Radioul continua să funcţioneze. A treia oară în seara aceea şi după nici cincisprezece minute de când îl auzisem ultima dată, cineva cânta iar „Trandafirul meu roşu a albit”.
