I.
Ultimul nou-venit la Hurdy Gurdv nu stârnise nici cel mai mic interes. Nici măcar nu fusese botezat cu cine ştie ce poreclă pitorească şi sugestivă, care de cele mai multe ori reprezintă singura urare de bun-venit a minerilor din tabără. În aproape oricare altă tabără din vecinătate noul venit s-ar fi ales în asemenea împrejurări cu un apelativ de genul „Enigmaticu'„ sau „Naiba-l ştie” – o expresie naivă menită să sugereze minţilor agere expresia spaniolă quien sabe. Omul sosi fără să provoace nici o undă de interes pe suprafaţa nemişcată a vieţii sociale din Hurdy Gurdy – o aşezare care, la nepăsarea generală a Californiei faţă de datele personale ale oamenilor, mai adăuga şi o indiferenţă locală proprie. Trecuseră de mult vremurile când avea vreo importanţă cine venea sau dacă venea cineva pe-acolo. Acum la Hurdy Gurdy nu mai locuia nimeni.
Doar cu doi ani în urmă aşezarea se mândrise cu o populaţie activă de două sau trei mii de bărbaţi, la care se adăuga chiar şi o mână de femei. Majoritatea celor dintâi munciseră pe rupte câteva săptămâni pentru a demonstra, spre dezgustul celei de-a doua categorii, ce minciuni spusese cel ce-i amăgise până în locurile acelea cu poveşti bine ticluite despre zăcăminte bogate de aur – pentru că veni vorba, o muncă lipsită în egală măsură de satisfacţie spirituală şi de profituri materiale; căci încă din a treia zi de la întemeierea taberei, un glonte din pistolul unui cetăţean preocupat de binele obştei, îl trimisese pe domnul cel plin de imaginaţie acolo unde nu-l mai putea atinge nici un fel de calomnie. Totuşi, fabulaţiile lui avuseseră de fapt un oarecare temei şi de aceea mulţi mai zăboviseră vreme îndelungată prin Hurdy Gurdy, deşi acum erau de mult plecaţi cu toţii.
Lăsaseră însă în urmă mărturii ample ale şederii lor. De la punctul unde Injun Creek se varsă în Rio San Juan Smith, de-a lungul malurilor celui dintâi, în sus, până la canionul de unde izvorăşte, se întindeau două şiruri de cocioabe părăsite părând gata să se prăbuşească una în braţele celeilalte jelindu-şi paragina; în vreme ce un număr aproape egal de asemenea cocioabe se răzleţiseră de o parte şi de alta pe povârnişuri, cocoţându-se pe dâmburile înalte de unde îşi întindeau gâtul să vadă mai bine tabloul tulburător. Majoritatea acestor magherniţe se şubreziseră ca după foamete, ajungând să arate ca nişte adevărate schelete, pe care atârna în zdrenţe ceea ce s-ar fi putut lua drept piele, dar de fapt era pânză de cort. Până şi mica vale răscolită şi sfâşiată de lopeţi şi târnăcoape era urâtă, cu resturile unui jgheab lung ridicându-se rahitice ici şi colo pe câte o culme abruptă şi pierzându-se stângaci în depărtare pe picioroangele stâlpilor. Întregul peisaj avea aspectul răvăşit şi respingător care rămâne de obicei în urma unor lucrări întrerupte – aspect ce în orice ţară fără istorie se substituie farmecului solemn al ruinelor lăsate de opera timpului. Orice bucată de pământ neatinsă fusese năpădită de bălării şi rugi sălbatici care se întinseseră pretutindeni şi din ai căror umbră umedă şi nesănătoasă vizitatorul interesat de asemenea curiozităţi ar fi putut obţine nenumărate suveniruri legate de gloria apusă a acestei tabere – cizme desperecheate acoperite cu un strat verde de mucegai şi burduşite cu frunze putrede; câte o pălărie de fetru rătăcită; rămăşiţele întâmplătoare ale unei flanele; cutii goale de sardele turtite cu sălbăticie şi o abundenţă surprinzătoare de sticle negre, împrăştiate pretutindeni cu o adevărată imparţialitate generoasă.
II.
Era evident că pe omul care redescoperea acum tabăra de la Hurdy Gurdy nu-l interesa arheologia. Şi privind în jur la jalnicele mărturii ale muncii irosite şi ale speranţelor spulberate, pe care soarele răsăritului le învelea într-un auriu ieftin dându-le o strălucire ironică, el nu simţi nevoia să adauge la suspinul său de oboseală şi unul de emoţie. Pur şi simplu dădu jos de pe spinarea măgarului ostenit un sac plin cu unelte de minerit, mai mare decât bietul animal, priponi măgarul şi, alegând din sac o secure, o porni prin albia secată a pârâului spre vârful unui deal scund, plin de pietriş. Păşind peste un gard dărâmat din nuiele şi scânduri, ridică de jos o scândură, o crăpă în cinci şi făcu cinci ţăruşi pe care îi ascuţi la câte un capăt. Începu apoi un fel de investigaţie minuţioasă, aplecându-se din când în când să examineze câte ceva cu mare atenţie. În cele din urmă se pare că răbdarea îi fu încununată de succes, căci omul se îndreptă brusc de spate, făcu un gest de satisfacţie, rosti numele „Crestata” şi imediat o porni mai departe, numărându-şi paşii mari şi egali. Apoi se opri şi înfipse în pământ unul din ţăruşi. După care se uită cu grijă în toate părţile, mai făcu un număr de paşi pe o porţiune de teren foarte denivelată şi mai înfipse încă unul. Parcurgând dublul acestei distanţe în direcţie perpendiculară pe cea de până atunci, îl fixă şi pe al treilea şi, repetând toată procedura, împlântă în pământ pe al patrulea şi apoi pe al cincilea ţăruş. Pe acesta îl crăpă în vârf şi, în crăpătură, introduse un plic vechi de scrisori acoperit cu tot felul de semne complicate scrise cu creionul. Pe scurt, îşi revendica drepturile asupra dealului, în strictă conformitate cu legile mineritului în vigoare la Hurdy Gurdy; fapt pentru care pusese la vedere şi obişnuitul anunţ.
