— Vorbeşti serios? Crezi, într-adevăr, că o maşină poate gândi?
N-am primit un răspuns imediat; Moxon părea absorbit de cărbunii din vatră, atingându-l dibaci cu vătraiul ici şi colo, până reacţionară la atenţia sa cu o dogoare mai vie. De câteva săptămâni observam la el un obicei tot mai accentuat de a întârzia să răspundă chiar şi la cea mai banală dintre întrebări. Totuşi avea aerul mai mult preocupat decât reţinut; s-ar fi spus că se gândeşte mereu la ceva.
— Ce este o maşină? Cuvântul a fost definit în mai multe feluri. Iată o definiţie dintr-un dicţionar foarte răspândit: „Orice instrument sau organizare se aplică şi face să funcţioneze o forţă sau produce un efect urmărit”. Bun – atunci omul nu-l o maşină? Şi-o să admiţi că el gândeşte – sau gândeşte că gândeşte.
— Dacă doreşti să nu-mi răspunzi la întrebare, am zis cam iritat, mai bine recunoaşte-o pe şleau! Pentru că tot ce-ai spus a fost numai ca să te eschivezi. Ştii foarte bine că atunci când vorbesc de „maşină” nu mă refer la om, ci la un obiect alcătuit şi stăpânit de om.
— Când acel obiect nu-l stăpâneşte el pe om, făcu Moxon ridicându-se brusc şi privind afară pe-o fereastră, prin care nu se vedea nimic în întunericul unei nopţi prevestitoare de furtună. O clipă mai târziu se întoarse spre mine şi spuse zâmbind: Iartă-mă, nu mă gândeam deloc să mă eschivez. Am invocat dicţionarul ca pe o inconştientă mărturie despre om, o mărturie sugestivă şi având pentru discuţia rioastră o anumită valoare. Pot destul de uşor să dau un răspuns direct întrebării ce mi-ai pus-o; cred, într-adevăr, că o maşină gândeşte la lucrarea pe care o face.
Răspunsul era, desigur, destul de direct. Nu-mi era însă foarte plăcut – pentru că tindea să confirme o tristă bănuială: că stăruinţa pe care Moxon o închinase studiului şi muncii în atelierul său mecanic nu-l priise. Ştiam, de pildă, că suferea de insomnie şi acesta nu-l un neajuns neglijabil. Oare îi atinsese judecata? Răspunsul său la întrebarea mea mi s-a părut, în clipa aceea, să dovedească limpede că aşa era; acum aş gândi, poate, altfel despre asta. Pe atunci eram mai tânăr şi printre bunurile ce nu-s refuzate tinereţii este şi ignoranţa. Incitat la controversă de acest mare stimulent, am spus:
— Şi cu ce, înă rog, gândeşte maşina – în lipsa unui creier?
Răspunsul, care veni cu mai puţină întârziere ca de obicei, luă forma favorită lui Moxon de contrainterogare:
— Cu ce gândeşte o plantă în lipsa unui creier?
— A, va-să-zică şi plantele fac parte din clasa filosofiilor! Mi-ar plăcea să cunosc câteva dintre concluziile lor, premisele le poţi omite.
— Poate că ai putea să deduci convingerile lor din ceea ce înfăptuiesc, răspunse el aparent neatins de ironia mea neroadă. Am să te cruţ de amănuntele exemplelor familiare – ale mimozei senzitive, ale florilor insectivore şi ale acelora ce-şi apleacă staminele şi-şi presară polenul asupra albinei ce intră spre a putea fertiliza perechile lor îndepărtate. Dar consideră următorul fapt: într-un loc deschis din grădina mea am sădit o viţă căţărătoare. Când abia mijise la suprafaţă, am înfipt un par în pământ, la o distanţă de un yard. Viţa s-a îndreptat îndată într-acolo, dar când, era pe cale să ajungă am schimbat locul parului cu câteva picioare. Viţa şi-a schimbat imediat direcţia, făcând un unghi ascuţit şi a pornit iar către par. Această manevră a fost repetată de câteva ori, însă în cele din urmă, de parcă s-ar fi descurajat, viţa şi-a abandonat urmărirea şi, ignorând alte încercări de a o abate, a călătorit până la un copăcel aflat mai departe pe care l-a escaladat. Alt exemplu: rădăcinile de eucalipt se prelungesc într-un chip de necrezut în căutarea umezelii. Un binecunoscut horticultor relatează că o asemenea rădăcină s-a introdus într-o veche ţeavă de canalizare, urmându-şi calea prin ea până la întrerupere, unde o secţiune din ţeava fusese înlăturată pentru a face loc unui zid de piatră ce se clădise de-a curmezişul direcţiei ei. Rădăcina a părăsit ţeava şi a urmat peretele până a dat de o gaură, unde se desprinsese o piatră. S-a târât prin ea şi, urmând cealaltă parte a zidului până a ajuns înapoi la ţeava, a intrat în partea neexplorată şi şi-a reluat călătoria.
— Ei şi! Ce vor să însemne toate acestea?
— Se poate să nu-ţi dai seama ce înseamnă? Arată că plantele sunt conştiente. Dovedeşte că ele gândesc.
— Chiar dacă ar fi aşa, care-l concluzia? Noi vorbeam nu de plante, ci de maşini. Ele pot fi compuse în parte din lemn sau în întregime din metal. Este gândirea şi un atribut al regnului mineral?
— Cum altfel poţi explica, de exemplu, fenomenele cristalizării?
— Nu le explic.
— Pentru că n-ai putea-o face fără să afirmi ceea ce doreşti să negi şi anume: cooperarea inteligentă între elementele constitutive ale cristalelor. Când soldaţii alcătuiesc linii sau fac gropi pătrate numeşti asta raţionament. Când gâştele sălbatice, în zbor, iau forma literei V spui instinct. Când atomii omogeni ai unui mineral, mişcându-se liber în soluţie, se orânduiesc de la sine în forme matematic perfecte, sau când particulele de umezeală îngheţată se organizează în formele simetrice şi frumoase ale fulgilor de zăpadă, n-ai nimic de spus. Nici măcar n-ai inventat un nume cu care să-ţi ascunzi eroica lipsă de raţionament [1].
Vorbea cu o neobişnuită animaţie şi seriozitate. Când s-a oprit, am auzit într-o încăpere alăturată, pe care o ştiam drept „atelierul mecanic” al lui Moxon şi unde nimeni afară de dânsul n-avea voie să intre, un bufnet ciudat, de parcă cineva ar fi bătut cu palma goală într-o masă. Moxon auzi şi el în aceeaşi clipă şi, vizibil agitat, se ridică şi trecu în încăperea de unde venise zgomotul. Mi s-a părut bizar că mai era cineva acolo şi interesul ce-l purtam prietenului meu – amestecat, fără îndoială, cu un pic de nejustificată curiozitate – m-a făcut să ascult atent, deşi, sunt bucuros s-o spun, nu prin gaura cheii. Răzbeau zgomote confuze ca ale unei lupte sau ale unei îmbrânceli; se cutremura podeaua. O nelămurit percepută gâfâială şi o şoaptă răguşită: „Blestematule!”.
