Numele meu este Boffer Bings. M-am născut din părinţi cinstiţi, într-una dintre condiţiile mai umile ale vieţii, tatăl meu fiind producător de ulei de câine iar mama având un mic studio aflat la umbra bisericii oraşului, unde dispunea de copiii nedoriţi. Din copilărie am fost învăţat să muncesc; nu numai că îl ajutam pe tata să-şi procure câini pentru cazanele lui, dar eram deseori pus de mama să car deşeurile rezultate din munca ei în studio. Pentru a-mi îndeplini datoriile am avut uneori nevoie de toată inteligenţa mea naturală căci toţi ofiţerii legii din vecinătate se opuneau afacerii mamei mele. Nu pentru că ar fi candidat din partea opoziţiei, iar problema nu a fost niciodată tratată ca având importanţă politică; pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Afacerea tatălui meu, de a produce ulei de câine, era, evident, mai puţin nepopulară, deşi proprietarii câinilor dispăruţi îl priveau uneori cu o suspiciune, care, într-o oarecare măsură, se reflecta asupra mea. Tatăl meu avea, ca parteneri secreţi, pe toţi medicii din oraş, care rareori scriau o reţetă lipsită de ceea ce le plăcea să numească Ol. can. Era într-adevăr cel mai valoros medicament descoperit vreodată de medicină. Dar majoritatea oamenilor ezită să facă sacrificii personale pentru cei aflaţi la nevoie, şi era evident că multora dintre cei mai graşi câini din oraş li se interzisese să se joace cu mine – un fapt care îmi îndurera sensibilitatea tânără, ba chiar odată era cât pe ce să mă determine să mă fac pirat.
Privind înapoi spre acele zile, nu pot să nu regret, uneori, că, aducând, indirect, moartea părinţilor mei, am fost autorul unor neplăceri ce mi-au afectat profund viitorul.
Într-o seară, pe când treceam pe lângă făbricuţa de ulei a tatălui meu cu trupul unui copilaş găsit de la studioul mamei, am văzut un poliţist care părea să-mi supravegheze atent mişcările. Oricât eram de tânăr, învăţasem că acţiunile unui poliţist, oricare ar fi aparenţa lor, sunt cauzate de motivele cele mai demne de dispreţ, aşa că l-am evitat, strecurându-mă în făbricuţă printr-o uşă laterală care se întâmpla să fie uşor întredeschisă.
Am încuiat-o imediat, şi am rămas singur cu mortul meu. Tatăl meu se retrăsese pentru noapte. Singura lumină venea de la cuptor, care strălucea într-un purpuriu adânc, sub unul dintre cazane, azvârlind sclipiri roşiatice pe pereţi. În cazan, uleiul încă se mişca într-o fierbere indolentă, împingând uneori la suprafaţă câte o bucată de căţel. Aşezându-mă ca să aştept plecarea poliţistului, am ţinut trupuşorul gol al copilaşului găsit la piept şi i-am mângâiat tandru părul scurt şi mătăsos. Ah, cât era de frumos! Chiar la această vârstă fragedă, îmi plăceau foarte mult copii, şi, privind îngeraşul acesta, aproape mi-a răsărit în inimă dorinţa ca rana mică, roşie din piept, – opera scumpei mele mame – să nu fi fost mortală.
Obiceiul meu fusese să azvârl copilaşii în râul pe care natura prevăzătoare îl făcuse în acest scop, dar în noaptea aceea nu îndrăzneam să ies din făbricuţă de teama poliţistului. „În fond, mi-am spus, nu poate conta prea mult dacă pun ăsta în cazan. Tata n-o să deosebească oasele de cele ale unui căţel, iar cele câteva morţi ce ar putea rezulta din administrarea unui altfel de ulei în locul incomparabilului ol. can. n-au mare importanţă pentru o populaţie care creşte atât de repede.” Pe scurt, am făcut cel dintâi pas spre crimă şi mi-am produs o nesfârşită tristeţe aruncând copilaşul în cazan.
În ziua următoare, oarecum spre surpriza mea, tata, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, ne-a informat, pe mine şi pe mama, că obţinuse ulei de cea mai fină calitate pe care o văzuse vreodată; că asta era şi părerea medicilor cărora le arătase mostre. A adăugat că nu cunoaşte felul în care se obţinuse acest rezultat; câinii fuseseră trataţi din toate privinţele ca de obicei, şi erau de o rasă obişnuită. Am considerat că e de datoria mea să explic – ceea ce am făcut, deşi paralizată mi-ar fi fost limba dacă aş fi putut prevedea consecinţele. Jeluind necunoaşterea anterioară a avantajelor combinării afacerilor lor, părinţii mei au luat îndată măsuri pentru a repara greşala. Mama şi-a mutat studioul într-o aripă a clădirii fabricii, iar toate datoriile mele legate de afacere au încetat. Nu mi se mai cerea să scap de trupurile micilor nedoriţi, şi nu mai era nevoie să momesc câini, căci tatăl meu renunţase cu totul la ei, deşi aveau încă un loc onorabil în denumirea uleiului. Azvârlit atât de brusc în braţele leneviei, ar fi fost de aşteptat să devin dezmăţat şi corupt, dar nu a fost aşa. Sfânta influenţă a iubitei mele mame a fost mereu în preajma mea, apărându-mă de ispitele ce asediază tinereţea, iar tata era diacon la biserică. Vai, din vina mea aceste persoane respectabile au avut un sfârşit aşa de rău!
Găsind profituri duble în afacerea ei, mama i s-a devotat cu o nouă asiduitate. Nu numai că înlătura la cerere copiii nedoriţi, dar umbla pe drumul mare şi pe străduţe, adunând copii de vârste mai avansate, ba chiar şi adulţii pe care putea să-i atragă la fabrică. Tata, de asemenea îndrăgostit de calitatea superioară a uleiului produs, procura materie primă pentru cazane cu perseverenţă şi zel. Convertirea vecinilor în ulei de câine devenise, pe scurt, singura pasiune a vieţii lor – o lăcomie atotcuprinzătoare a pus stăpânire pe sufletele lor, servindu-i în locul speranţei în Rai – de care, de asemenea, erau inspiraţi.
Deveniseră de acum atât de întreprinzători, încât s-a ţinut o întrunire publică, şi au fost adoptate rezoluţii care-i criticau cu severitate. Au fost chiar aluzii ale preşedintelui, că orice alte raiduri asupra populaţiei vor fi întâmpinate cu ostilitate. Bieţii mei părinţi au părăsit întrunirea cu inimile frânte, disperaţi şi, îmi vine să cred, nu complet normali. Oricum, am cosiderat că e mai prudent să nu intru în fabrica de ulei împreună cu ei în acea noapte, ci să dorm afară, într-un grajd.
