AnnaE
#0

Am făcut ochii mari când am citit. De ce oare individul acela, cu care nu mă întâlnisem niciodată, considera că albumul său mi-ar stârni o atât de grosolană indiferenţă?

          Ignara de mine a răsfoit, aşadar, cartea aceea cu ilustraţii. Incompetenţa-mi în domeniu e notorie: nu cred să existe în tot universul o opinie mai neinteresantă decât a mea. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu-mi mai dau şi eu câteodată cu părerea.

          Am văzut acolo uimitoare amulete din Noua Guinee, ţesături elegant pictate din Insulele Samoa, nişte evantaie cât se poate de drăguţe din Insulele Wallis, remarcabile vase de lemn din Insulele Solomon etc. De îndată însă ce un obiect îmi zgândărea plictiseala, abia dacă mai catadicseam să citesc textul explicativ: era un pieptene (ori o mască ori o efigie) de provenienţă vanuatiană ce semăna cu pieptenii (ori măştile ori efigiile) pe care le găseşti în nouăzeci şi nouă la sută din muzeele cu vechituri ale civilizaţiei omeneşti din lumea întreagă, acolo unde te ia cu căscat să tot priveşti la eternele aşchii de silex sau la şiragurile de dinţi cu care strămoşii noştri au găsit de cuviinţă să-şi umple grotele. Expunerea unor asemenea obiecte mi s-a părut întotdeauna la fel de absurdă ca eventuala decizie a arheologilor viitorului de a aşeza în vitrinele cu vestigii furculiţele noastre de plastic şi farfuriile de carton presat.

          Totul a decurs de parcă acel domn din Vanuatu ştiuse dinainte că bibelourile din ţara sa n-or să mă impresioneze. Mai rău era că avea dreptate. în schimb, nu intuise, poate, că asta avea să mă pună pe gânduri.

          La o privire mai atentă, am observat în albumul respectiv un alt amănunt care m-a intrigat. Un motiv recurent al artei primitive oceaniene părea să fie unul culinar: ignamul, un fel de cartof al Oceaniei, făcea obiectul unui adevărat cult. Nu vă grăbiţi să râdeţi: oamenii noştri preistorici au desenat şi ei lucruri legate de hrană. Iar dacă e să nu coborâm în timp chiar atât de departe, nu sunt oare naturile noastre moarte pline de potol?

          Celor care mi-ar replica: „Totuşi, chiar să te cobori până la nişte cartofi!” le-aş răspunde că fiecare trebuie să se descurce cu caviarul pe care-l are. Singura constantă a reprezentării artistice a alimentelor este că desenatorul (sculptorul, pictorul etc.) se opreşte asupra bucatelor de soi, niciodată asupra celor de rând. S-a putut demonstra, de pildă, că oamenii din Lascaux se hrăneau exclusiv cu carne de ren – or, pe splendizii pereţi ai catedralei, nu găseşti nici o imagine cu reni. Eterna ingratitudine a spiritului omenesc, care preferă să glorifice ortolani şi homari, iar nu pâinea de fiecare zi!

          Pe scurt, faptul că în reprezentările plastice ale oceanienilor apare atât de des ignamul dovedeşte că el constituia mâncarea lor de sărbătoare şi că tuberculii respectivi erau foarte greu de cultivat. Dacă la noi cartofii ar fi atât de rari, piureul ar fi o mâncare a snobilor.

          Or, în albumul pe care-l primisem, nu apărea nici un produs culinar – de altfel, nici o reprezentare a vreunui aliment – de provenienţă vanuatiană. În mod cert, oamenii de acolo nu se gândeau la mâncare. De ce oare?

          Pentru că nu ştiau ce e foamea. Nu ştiuseră niciodată ce este foamea.

          O altă constatare: dintre toate insulele Oceaniei, cea în ale cărei reprezentări plastice apăreau cel mai des ignami şi, în general, de-ale gurii era Noua Guinee. Tot ea era şi insula a cărei creaţie artistică mi se păruse cea mai bogată, vie şi originală – şi nu doar în cazul efigiilor sale „alimentare”, ci şi în cel al unor obiecte cu adevărat sofisticate. Cum să nu deduci de aici mai întâi faptul că acelor oameni le fusese foame, iar apoi că lucrul acesta îi destupase la minte?

          Jocul, fără îndoială propice, al întâmplării făcuse ca nu cu mult timp înainte să întâlnesc trei persoane de origine vanuatiană. înfăţişarea lor era năucitoare, cei trei bărbaţi semănând, practic, cu nişte baobabi.

          Asta îţi evocau şi dimensiunile trupurilor, şi coamele lor stufoase, dar şi, ca să zic aşa, privirea: nişte ochi enormi şi adormiţi. Nu e vorba aici de nici o nuanţă peiorativă, întrucât somnul nu este un defect.

          M-am trezit lângă cei trei indivizi la o masă festivă. Toţi ceilalţi comeseni înfulecau de zor, adică păreau să aibă un apetit sănătos şi, prin urmare, băgau pe sub nas într-un ritm susţinut.

          Cei trei tipi, însă, abia se atingeau de ce aveau în farfurie – dar nu în stilul asceţilor, ci al unor oameni care tocmai se ridicaseră de la masă. Cineva i-a întrebat dacă nu le place mâncarea ce le fusese servită: unul dintre ei i-a răspuns însă că totul e foarte gustos.

          Atunci, de ce nu mâncaţi?

          Pentru că nu ne e foame. Nu minţea, era evident.

          Celorlalţi răspunsul li se păruse suficient. Eu am mers totuşi cu investigaţiile mai departe.

          — De ce nu vă e foame? i-am întrebat. Cei trei tipi din Vanuatu ar fi putut, pe bună dreptate, să se simtă jigniţi că trebuie să se justifice pentru un asemenea lucru. N-a fost însă cazul. Cel ce părea a fi purtătorul lor de cuvânt trebuie să fi considerat întrebarea mea drept rezonabilă: încet, ca unul care are burta prea plină şi care nu e obişnuit cu efortul, îmi zise:

          — În Vanuatu, găseşti mâncare peste tot. N-am fost niciodată nevoiţi s-o producem.

Attachments