AnnaE
#0

Treptat, lucrurile deveniseră mai puţin feerice. Fabien şi Lucette se certau întruna. El, care fusese atât de fericit aflând că ea e însărcinată, îi spunea acum:

          Să termini cu toată nebunia asta când va apărea copilul!

          Mă ameninţi?

          El pleca, trântind uşa.

          Totuşi, era sigură că nu-i nebună. Voia doar ca viaţa să fie intensă şi plină de densitate. Nebună ar fi fost dacă ar fi vrut altceva. Ea voia ca fiecare zi, fiecare an să-i dea cât se poate de mult.

          Acum vedea că Fabien nu este la înălţime. Era un băiat nor-mal. Se jucase de-a căsătoria şi acum se juca de-a bărbatul însurat. Nu avea nimic dintr-un Făt-Frumos. Lucette îl enerva. El spunea:

          — Asta-i! Are o criză!

          Uneori era drăguţ cu ea. îi mângâia pântecele, spunând:

          — Dacă-i băiat, îl vom numi Tanguy. Dacă-i fată, îi vom spune Joelle.

          Lui Lucette nu-i plăceau deloc asemenea prenume.

          În biblioteca bunicului, găsise o enciclopedie din secolul trecut. Aflai în ea tot felul de prenume fantasmagorice, care preves-teau destine hirsute. Lucette le nota conştiincios pe bucăţi de hârtie, pe care uneori le pierdea. Mai târziu, cineva descoperea, ici-colo, vreo hârtiuţă boţită, pe care era scris „Eleuthere” sau „Lutegarde”, şi nimeni nu pricepea înţelesul acestor cadavre preţios delicate.

          Foarte curând, bebeluşul începuse să mişte în pântecele ei. Ginecologul spunea că nu avusese niciodată de-a face cu un fetus care să se mişte atât de mult: „E un caz rar!”

          Lucette surâdea. Bebeluşul ei era încă de pe acum un caz excepţional. Era epoca, nu foarte depărtată, când nu era încă posibil să cunoşti înainte de naştere sexul copilului. Dar fetiţei însărcinate îi păsa prea puţin de asta.

          — Va fi un dansator sau o dansatoare, decretase ea, cu capul plin de vise.

          — Nu, spunea Fabien, va fi un fotbalist sau vreo muiere pisăloagă.

          Ea îi arunca priviri ucigaşe. El nu spunea asta din răutate, ci doar ca să o tachineze. Dar ea vedea în aceste gânduri de băieţandru semnul unei vulgarităţi fără leac.

          Când era singură şi fetusul se mişca nebuneşte, ea îi vorbea drăgăstos:

          — Dansează, copilaşul mamei. Eu te voi ocroti, nu te voi lăsa să devii un Tanguy fotbalist sau o Joelle muiere pisăloagă, vei fi liber să dansezi unde vei vrea, la Opera din Paris sau în faţa unor ţigani.

          Treptat, Fabien îşi luase obiceiul să dispară de acasă toată după-amiaza. Pleca după ce lua masa şi se întorcea seara pe la zece, fără să dea vreo explicaţie. Istovită din cauza sarcinii, Lucette nu avea puterea să-l aştepte. Când el se întorcea, ea dormea. A doua zi dimineaţa, el rămânea în pat până pe la unsprezece şi jumătate. Bea o ceaşcă mare de cafea şi fuma o ţigară, privind în gol.

          — Te simţi bine? Nu te oboseşti prea mult? îl întrebă ea într-o bună zi.

          — Dar tu? îi răspunse el.

          — Eu fac un copil. N-ai aflat?

          — Cum să nu aflu? Nu vorbeşti decât despre asta.

          — Închipuieşte-ţi cât e de obositor să fii însărcinată.

          — Nu-s eu de vină. Tu ai vrut. Nu pot purta eu în pântece copilul în locul tău.

          — Putem şti ce faci în fiecare după-amiază?

          — Nu.

          Ea izbucni, mânioasă:

          — Nu mai ştiu nimic de tine! Nu-mi mai spui nimic!

          — În afară de copil, nu te mai interesează nimic.

          — Fii interesant şi atunci mă vei interesa.

          Sunt interesant.

          — Fă-mă să te privesc cu interes, dacă eşti capabil.

          El suspină şi se duse să caute un toc de piele din care scoase un revolver. Ea făcu ochii mari.

          — Asta fac în fiecare după-amiază. Trag cu revolverul.

          — Unde?

          — într-un club secret. N-are importanţă unde.

          E încărcat cu gloanţe adevărate?

          — Da.

          — Ca să omoare oameni?

          — Cam aşa ceva.

          Ea mângâie arma, fascinată.

          — Trag din ce în ce mai bine. Lovesc ţinta chiar în mijloc, din prima încercare. E o senzaţie pe care nu ţi-o poţi închipui. Îmi place la nebunie. Când încep, nu mă mai pot opri.

          — Înţeleg.

          Nu li se întâmpla prea des să se înţeleagă.