— Dacă un invitat moare pe neaşteptate la dumneavoastră acasă, nu anunţaţi imediat poliţia. Chemaţi un taxi şi cereţi-i să vă ducă la spital cu prietenul dumneavoastră care se simte rău. Decesul va fi constatat la serviciul de urgenţă, iar dumneavoastră îi veţi putea asigura, sprijinit de un martor, că individul a răposat pe drum. În felul acesta, veţi fi lăsat în pace.
— În ceea ce mă priveşte, nu m-aş gândi să chem poliţia, ci un medic.
— E acelaşi lucru. Oamenii ăştia sunt mână în mână. Dacă cineva la care nu ţineţi are un atac de cord la domiciliul dumneavoastră, sunteţi primul suspect.
— Suspect de ce, dacă este un atac de cord?
— Atâta vreme cât nu s-a dovedit că a fost un atac de cord, apartamentul dumneavoastră este considerat scena crimei. Nu vă mai puteţi atinge de nimic.
Autorităţile vă invadează domiciliul, doar că nu conturează poziţia corpului cu o bucată de cretă. Nu mai sunteţi la dumneavoastră acasă. Vi se pun mii de întrebări, de o mie de ori aceleaşi.
— Unde e problema, dacă eşti nevinovat?
— Nu sunteţi nevinovat. Cineva a murit la dumneavoastră acasă.
— Trebuie să mori undeva.
— Acasă la dumneavoastră, nu la cinematograf, nu la bancă, nu în propriul pat. Insul acesta a aşteptat să ajungă în casa dumneavoastră ca să dea în primire. Nu există hazard. Dacă a murit la domiciliul dumneavoastră, în mod obligatoriu aveţi ceva de-a face cu asta.
— Ba nu. E posibil ca persoana aceasta să fi simţit o emoţie violentă de care sunt străin.
— A avut prostul gust să o fi simţit în apartamentul dumneavoastră. Încercaţi să explicaţi asta poliţiei. Presupunând că autorităţile vă vor crede în cele din urmă, în tot acest timp cadavrul se va afla la dumneavoastră acasă, nimeni nu se va atinge de el. Dacă a murit pe canapeaua dumneavoastră, nu vă veţi mai putea aşeza pe ea. Dacă a răposat la masă, obişnuiţi-vă să împărţiţi prânzul cu el. Veţi fi nevoit să coabitaţi cu un cadavru. Iată de ce, vă repet: chemaţi un taxi. Nu aţi remarcat, în ziare, formula consacrată: „individul a murit în drum spre spital”? Recunoaşteţi că e ciudată această propensiune pe care o au oamenii de a muri pe parcursul unui traseu, în vehicule anonime.
— Da, fiindcă îmi închipui că aţi înţeles deja că nu trebuie să fie maşina dumneavoastră.
— Nu împingeţi paranoia cam departe?
— De la Kafka încoace, e fapt dovedit: dacă nu eşti paranoic, eşti vinovat.
— In cazul acesta, e mai bine să nu primeşti niciodată pe nimeni.
— Sunt bucuros să vă aud spunând asta. Da, e mai bine să nu primeşti niciodată pe nimeni.
— Domnule, ce suntem pe cale să facem?
— Noi suntem primiţi, dar nu primim.
Suntem nişte şmecheraşi. Gazdele noastre trebuie să ne aprecieze pentru a-şi asuma în felul acesta riscul de a veni să murim la ele acasă?
— Îmi păreţi în perfectă stare de sănătate.
— Toţi credem asta. Ştiţi ce înseamnă.
E mai târziu decât ne închipuim. Poate că ne mai rămâne foarte puţin de trăit.
Timpul acesta n-ar trebui să-l consacram mondenităţilor.
— În cazul acesta, de ce vă aflaţi aici?
— Pentru un motiv pe care mi-l imaginez identic cu al dumneavoastră: pentru că este greu să refuzi. Întrebarea aceasta e mai puţin misterioasă decât cealaltă: de ce ne-au invitat gazdele noastre?
— Vorbiţi doar în numele dumneavoastră.
— Nu vorbesc mai mult despre calitatea dumneavoastră decât despre cea a celorlalte persoane care ne înconjoară.
Este cu atât mai straniu că toţi aceşti oameni inteligenţi prezenţi aici, care simt în mod vizibil o oarecare simpatie, ba chiar prietenie unii faţă de alţii, nu au absolut nimic să-şi spună. Ascultaţi-i!
E inevitabil: după vârsta de douăzeci şi cinci de ani, orice întâlnire umană este o repetiţie. Cutare îţi vorbeşte, iar tu te gândeşti: „Ia te uită, e cazul 226 bis”. Ce plictiseală! Cât de bine cunosc deja toate astea. Mă aflu aici în seara aceasta doar pentru că nu am chef să mă cert cu gazdele noastre. Sunt prietenii mei, deşi conversaţia lor nu mă interesează.
— Şi nu le întoarceţi niciodată politeţea?
— Niciodată. Nu pricep de ce continuă să mă invite.
— Poate pentru că sunteţi cel mai bun contra-exemplu: eu nu am auzit niciodată ceea ce tocmai mi-aţi povestit despre deces.
Uimit că petrecusem o seară atât de plăcută, m-am întors acasă. Nu eşti niciodată dezamăgit atunci când vorbeşti despre moarte. Am dormit un somn de supravieţuitor.
Pe la ora nouă dimineaţa, în vreme ce beam o a doua ceaşcă de cafea, a sunat cineva. La interfon, am auzit glasul unui necunoscut:
— Maşina mea e în pană. Aş putea să folosesc telefonul dumneavoastră?
Descumpănit, am deschis uşa şi am văzut intrând un bărbat între două vârste.
