Când nu mai fu un secret pentru nimeni că excepţionalul scriitor Pretextat Tach mai avea cel mult două luni de trăit, jurnalişti din lumea întreagă solicitară întrevederi private cu octogenarul. Bătrânul se bucura, desigur, de un prestigiu considerabil; totuşi, uimirea nu fu mai puţin mare la vederea emisarilor unor cotidiene atât de cunoscute precum (ne-am permis să traducem) Zvonuri din Nankin şi The Bangladesh Observer, care zoreau sa ajungă la căpătâiul romancierului francofon. Astfel, cu două luni înainte de deces, domnul Tach putu să-şi facă o idee despre dimensiunile celebrităţii sale.
Secretarul său îşi asumă sarcina de a efectua o selecţie drastică a acestor propuneri: elimină toate ziarele în limbi străine întrucât muribundul nu vorbea decât franceza şi nu se încredea în nici un interpret; refuză reporterii de culoare deoarece, cu vârsta, scriitorul începuse să ţină discursuri rasiste ce contrastau cu convingerile sale profunde (specialiştii tachieni, stânjeniţi, vedeau aici expresia unei dorinţe senile de a scandaliza); în sfârşit, secretarul descurajă politicos solicitările posturilor de televiziune, ale revistelor pentru femei, ale ziarelor considerate prea politizate şi mai cu seamă pe cele ale publicaţiilor medicale care ar fi vrut să ştie cum reuşise marele bărbat să se pricopsească cu un cancer atât de rar.
Domnul Tach aflase, nu fără mândrie că era atins de redutabilul sindrom al lui Elzenveiverplatz, numit mai popular şi „cancer al cartilajelor”, pe care savantul omonim îl descoperise în secolul al XIX-lea la Cayenne, la vreo zece ocnaşi întemniţaţi pentru violenţe sexuale urmate de omucideri, şi care nu mai fusese niciodată reperat de atunci încoace. Simţi acel diagnostic ca pe o nesperată înnobilare: cu fizicul lui de obez imberb pe care doar vocea îl deosebea de un eunuc, se temea să nu moară de vreo stupidă boală vasculară. Scriindu-şi epitaful, nu uită să pomenească sublimul nume al medicului teuton mulţumită căruia avea să răposeze cu eleganţă.
Ca să spunem adevărul, supravieţuirea acestui sedentar adipos până la vârsta de optzeci şi patru de ani lăsa perplexă medicina modernă. Omul era atât de gras încât recunoştea că, de ani de zile, nu mai era în stare să umble; îi trimisese la plimbare pe dieteticieni cu recomandările lor şi se îndopa groaznic. Pe deasupra, îşi fuma cele douăzeci de havane obişnuite în fiecare zi. În schimb, cu băutura era foarte moderat, iar castitatea o practica încă din timpuri imemoriale; medicii nu găseau altă explicaţie pentru buna funcţionare a unei inimi înăbuşite de grăsime. Supravieţuirea lui nu era totuşi mai puţin misterioasă, ca şi originea sindromului ce avea să-i pună capăt zilelor.
Nu a existat nici un organ de presă în lume care să nu se scandalizeze în faţa mediatizării acestei morţi apropiate. Poşta redacţiei reflectă amplu asemenea autocritici. în concordanţă cu legile informaţiei moderne, reportajele puţinilor jurnalişti selectaţi fură cu atât mai aşteptate.
Biografii stăteau deja la pândă. Editorii îşi înarmau batalioanele. Fireşte, s-au găsit şi câţiva intelectuali care să se întrebe dacă acest succes prodigios nu era o exagerare: oare Pretextat Tach inovase cu adevărat? Nu cumva fusese doar moştenitorul ingenios al unor creatori necunoscuţi? Şi citau, spre a-şi întări spusele, câţiva autori cu nume ezoterice ale căror opere mi le citiseră, ceea ce le permitea să vorbească adânc despre ele.
Toţi aceşti factori au concurat la a asigura un răsunet excepţional agoniei. Nu încăpea nici o îndoială, era un succes.
Autorul, cu douăzeci şi două de romane la activ, locuia la parterul unui imobil modest: avea nevoie de o locuinţă în care totul să fie plan, căci se deplasa într-un scaun cu rotile. Trăia de unul singur şi fără nici un animal de companie. Zilnic, o infirmieră extrem de curajoasă trecea pe la ora 17 pentru a-l spăla. N-ar fi suportat ca alteineva să facă piaţa în locul lui: mergea singur să-şi târguiască proviziile la băcăniilc din cartier. Secretarul său, Ernest Gravelin, locuia cu patru etaje mai sus, însă evita pe cât posibil să dea ochii cu el; îl suna în mod regulat, iar Tach nu uita niciodată să înceapă conversaţia prin cuvintele: „îmi pare rău, dragă Ernest, încă n-am murit”.
Jurnaliştilor selectaţi, Gravelin le repeta totuşi că bătrânul avea un fond bun: nu-şi dăruia oare an de an jumătate din venituri unei fundaţii de caritate? Iar generozitatea aceea secretă nu se simţea răzbătând din anumite personaje ale romanelor sale? „Bineînţeles, ne terorizează pe toţi, pe mine în primul rând, dar susţin în continuare că masca agresivă e o cochetărie: îi place să facă pe obezul placid şi crud numai ca să ascundă o sensibilitate ieşită din comun.” Aceste cuvinte nu-i liniştiră pe ziariştii care, de altminteri, nici nu voiau să se vindece de o teamă pentru care erau invidiaţi: le conferea o aură de corespondenţi de război.
Vestea decesului iminent căzuse pe 10 ianuarie. Primul jurnalist putu să-l întâlnească pe scriitor abia pe 14. Pătrunse în inima apartamentului, unde domnea o beznă atât de adâncă încât avu nevoie de ceva timp până să distingă silueta mătăhăloasă aşezată într-un scaun cu rotile, în mijlocul sufrageriei. Vocea sepulcrală a octogenarului se mulţumi cu un „Bună ziua, domnule” inexpresiv, menit să-l facă să se simtă mai în largul lui, ceea ce-l crispă şi mai mult pe nefericit.
— Încântat să vă cunosc, domnule Tach. Este o mare onoare pentru mine.
Magnetofonul mergea, pândind vorbele bătrânului, care rămânea tăcut.
