Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.
Pe 8 ianuarie 1990, liftul mă scuipa la ultimul etaj al imobilului Yumimoto. Fereastra din capătul holului m-a aspirat ca hubloul spart al unui avion, Departe, foarte departe, era oraşul – atât de departe încât mă îndoiam că aş fi pus vreodată piciorul pe-acolo.
Nici măcar nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să mă prezint la recepţie. La drept vorbind, în capul meu nu mai era nici un gând, ci doar fascinaţia în faţa vidului, dincolo de peretele de sticlă.
În spatele meu, o voce răguşită sfârşi prin a-mi pronunţa numele. M-am întors. Un bărbat de vreo 50 de ani, mic, slab şi urât, mă privea cu nemulţumire.
— De ce nu v-aţi anunţat sosirea la recepţie? mă întrebă.
Negăsind nici un răspuns, n-ain spus nimic. Am lăsat capul şi umerii în jos, constatând că, în doar zece minute, fără să fi pronunţat nici un cuvânt, făcusem deja o impresie proastă, în ziua intrării mele în compania Yumimoto.
Bărbatul îmi spuse că se numea domnul Saito. Mă conduse printr-o mulţime de săli imense unde mă prezentă unui puhoi de oameni ale căror nume le uitam pe măsură ce le rostea.
M-a introdus apoi în biroul unde rezida şeful său, domnul Omochi, care era enorm şi înfricoşător, lucru ce dovedea că era vicepreşedinte.
Pe urmă îmi arătă o uşă, anunţându-mă cu un aer solemn că în spatele ei se afla domnul Haneda, preşedintele. Era de la sine înţeles că nici nu mă puteam gândi să-l întâlnesc.
În cele din urmă, m-a condus într-o sală gigantică în care lucrau vreo patruzeci de persoane. Mi-a indicat locul meu, care era chiar în faţa şefei mele directe, domnişoara Mori. Aceasta era în şedinţă şi avea să mă întâlnească la începutul după-amiezii.
Domnul Saito mă prezentă în câteva cuvinte celor de faţă, după care mă întrebă dacă-mi plăceau provocările. Era clar că nu aveam dreptul să răspund negativ.
— Da, zisei.
A fost primul cuvânt pe care l-am rostit în companie. Până aici mă mulţumisem să dau din cap.
„Provocarea” pe care mi-o propuse domnul Saito consta în a accepta invitaţia unui anume Adam Johnson de a juca golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu acestui domn o scrisoare în engleză pentru a-l înştiinţa.
— Cine-i Adam Johnson? avui neghiobia să întreb.
Şeful meu oftă exasperat şi nu răspunse. Oare era aberant să nu ştii cine-i Adam Johnson? Sau întrebarea mea era indiscretă? N-am înţeles niciodată şi niciodată n-am aflat cine era Adam Johnson.
Exerciţiul mi s-a părut uşor. M-am aşezat şi am scris o scrisoare cordială:
Domnul Saito se bucura la gândul că avea să joace golf duminica următoare cu Adam Johnson şi îi transmitea salutări amicale. Am dus scrisoarea şefului.
Domnul Saito o citi, scoase un icnet de dispreţ şi-o rupse:
— De la început.
M-am gândit că fusesem prea amabilă sau prea familiară cu Adam Johnson şi am redactat un text rece şi distant:
Domnul Saito lua act de decizia domnului Johnson şi, conform voinţei acestuia, va juca golf cu el.
Şeful meu citi, scoase un icnet de dispreţ şi o rupse:
— De la început.
Îmi venea să întreb unde greşisem, dar era clar că şeful meu nu tolera întrebările, dovadă fiind reacţia sa la investigaţia mea asupra destinatarului. Trebuia aşadar să aflu singură cum trebuia să mă adresez misteriosului Adam Johnson.
Am petrecut orele următoare întocmind misive către acest jucător de golf. Domnul Saito îmi ritma producţia rupând-o, fară vreun alt comentariu în afară de icnetul acela care trebuie să fi fost un refren. De fiecare dată trebuia să inventez altă for-mulare.
Exerciţiul ăsta era însă şi unul stilistic, deloc lipsit de interes, de tipul: „Frumoasă marchiză, ochii tăi frumoşi mă fac să mor de dor”1. Exploram categorii gramaticale în mutaţie: „Şi dacă Adam Johnson ar deveni verbul, duminica următoare subiectul, jucatul de golf complementul direct, iar domnul Saito adverbul? Duminica viitoare acceptă bucuroasă să vină să Adamjohnsoneze un jucat de golf domn Saitoceşte. Şi zbang în capul lui Aristotel!”.
Abia ce începusem să mă amuz când m-a întrerupt şeful: făcu bucăţi a nu ştiu câta scrisoare fără s-o citească măcar şi-mi spuse că a sosit domnişoara Mori.
— După-amiaza asta veţi lucra cu ea. Până atunci, aduceţi-mi o cafea.
Era deja ora două după-amiaza. Gamele şi variaţiunile mele epistolare mă absorbiseră într-atâta încât nu mă gândisem să fac nici cea mai mică pauză.
