O dezbatere ratata.
Daca cineva ar fi prezis ca volumul masiv, de aproape 500 de pagini, al lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent (1), „va indemna la reflecţie”, profeţia ar fi sunat de o platitudine evidenta: cum sa nu „indemne la reflecţie” – s-ar fi zis – o scriere a acestui scânteietor eseist şi filosof, o carte în care cumperi laolaltă nu doar o descriere analitica a procesului modern al „dezvrajirii lumii”, nu doar o critica a acestuia, dar şi o aspra, pasionala şi amara condamnare a modernităţii, şi mai ales a „modernităţii recente”, adică a paradigmei postmoderne? şi totuşi, evidenta s-a dovedit nu plata, ci falsa: cartea nu a îndemnat la reflecţie intelectuala, ci la război total.
Vacarmul mediatic, incriminările severe, denunţurile ideologice au prevalat. Tendinţa predominanta (chiar daca nu exclusiva) a fost ca autorul sa fie tratat fie ca o sursa de periculoasa contagiune ideologica, fie ca un guru iluminat de har. Filosofii de profesie au făcut grimase şi l-au privit cu condescendenta ca pe un diletant talentat, dar vinovat de practica impura a confuziei genurilor. Autorul a fost scotocit cu o lupa stil „Bourdieu”, iar acţiunile sale au fost cotate slab pe piaţa „bunurilor simbolice”; acolo preţul lor a scăzut şi mai mult de îndată ce s-a lansat ipoteza ca, poate, pregăteşte lansarea unui partid politic, cu Omul recent drept program electoral! Cu elogii sau cu reproş, a fost branşat şi la o teologie a „Duhului”, lansata de medievalul Gioachimo da Fiore şi predata, chipurile, pana de curând, taman la „şcoala de la Tescani”! Mai vechi rivalităţi şi animozităţi dintre reviste ca Observator cultural şi Romania literara sau dintre unii dintre colaboratorii acestor publicaţii au reizbucnit. Taberele s-au retranşat strategic şi şi-au reformulat strigatele de lupta. Submerjata de militantismul comentariilor, cartea lui Patapievici a devenit aproape invizibila, în timp ce autorul a ajuns „un inamic al poporului”: unii comentatori l-au tratat drept cripto-fascist sau ceva nu cu mult mai bland, alţii – împinşi în pânzele autorului „cu probleme”, i-au acuzat pe acuzatori de a practica un stalinism ideologic. „Fascistule!”. „Ba voi sunteţi comunişti!” – iată în cuvinte puţine şi simple (fie şi simplificate) esenţă a ceea ce s-a spus deocamdată despre Omul recent. Oare chiar mai suntem în stare de o adevărată dezbatere intelectuala?
2. Despre ce este vorba?
Probabil ca, rezumativ, cea mai buna descriere a mizei cărţii o da subtitlul ei: „o critica a modernităţii din perspectiva întrebării: ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”. Ce se pierde? Dumnezeu sau, în termenii autorului, „atributele tari ale Fiinţei” – presupunerea ferma, inclusa în cunoaşterea tradiţională, ca lumea are o întemeiere ferma, spirituala, ca exista ceva „sus”, de unde deriva sensul vieţii, valoarea omului, norma sociala, regulile morale, preceptele esteticii – totul. (Evident, avem de-a face, din acest punct de vedere, cu o varianta a celebrei teze a lui Max Weber, privitoare la construcţia modernităţii pe seama „dezvrajirii lumii”.) Or, de prin secolul al XVII-lea înainte, aceasta presupunere este pusa „la frigider” – spune Patapievici. Ştiinţa moderna se constituie pe seama evitării, apoi a abandonării „ipotezei Dumnezeu”. Câştigul pare, iniţial, enorm. Dar, în timp, pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre, ale „modernităţii recente”, dezastrul devine patent: relativismul moral, dispariţia criteriilor, legitimizarea tuturor aberaţiilor colectiviste, „corectitudinea politica”, antiumanismul ecologismului radical, multiculturalismul intransigent, feminismul absurd – iată vicii decurgând din premisa „morţii lui Dumnezeu” şi denunţate de H.- R. Patapievici ca fiind tot atâţia cavaleri ai unei iminente Apocalipse. Ceea ce s-a pierdut pare enorm, prin semnificaţie şi greutate; ceea ce s-a câştigat – puterea, confortul material, drepturile unor minorităţi etc.
— Este calificat ca valorând, în sine şi pentru sine, foarte putin.
Trebuie spus imediat ca teza lui Patapievici nu se rezuma la o simpla constatare de fapt, în stilul lui Max Weber, menţionat mai sus; dimpotrivă, Patapievici formulează o judecata de valoare asupra istoriei din perspectiva unui angajament metafizic ferm: pentru el grav este nu atât ca Fiinţă a fost uitata; ci grav este ca uitarea, abandonul au avut loc în situaţia în care, în fapt, Fiinţă este. Nu e, deci, vorba numai despre abandonarea unei idei devenite inoperante („ipoteza Dumnezeu”), ci despre comiterea unui fals prin abandonarea unei idei adevărate. „Omul tradiţional” şi „omul (post) modern” se disting nu doar prin aceea ca trăiesc în „universuri” diferite – idee cu care postmoderni celebri, precum Michel Foucault, Paul Feyerabend, Thomas Kuhn, Nelson Goodman sau Richard Rorty ar fi complet de acord. Cei doi „oameni” se disting mai ales prin acea ca „omul modern”, şi cu atât mai mult urmaşul sau decăzut, „omul recent”, trăiesc în fals, în timp ce „omul tradiţional” trăia în adevăr.
Cum se exprima Patapievici, „buzunarul” croit de modernitate pentru uzul cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice nu este potrivit pentru a-l conţine pe Dumnezeu: de aici, „modernii recenţi” ar fi ajuns la concluzia falsa ca alte „buzunare” nici nu pot exista; în loc sa vadă ca problema este „a buzunarului” lor neîncăpător, ei considera ca ceea ce nu e cuprins acolo nu e decât nefiinţă.
Exista atunci vreo salvare?
Patapievici o vede într-o utilizare strict instrumentala şi procedurala a modernităţii, cuplata cu regăsirea Fiinţei absolute şi restatutarea legitimităţii ei. Ultimul cuvânt al cărţii este: „fiţi moderni! Dar – nihil sine Deo” (p. 456). Pornit, aşadar, în registrul analizei docte a circumstanţelor formarii ştiinţei moderne în secolul al XVII-lea, Omul recent se încheie în tonalitatea retoricii predicatorului.
3. Relativism şi postmodernitate.
Multe ma apropie de critica lui H.- R. Patapievici; multe ma şi despart. Ma apropie antipatia, adversitatea fata de relativismul postmodern radical, fata de diferitele expresii extremiste ale principiului „anything goes”. Cred şi eu ca dislocarea, deconstrucţia oricărei universalităţi, ca noul parohialism, atrofierea discernământului critic sunt ceva rau. Susţin şi eu ca teoriile potrivit cărora cunoaşterea nu ar descoperi, ci ar crea adevăruri, proprii numai unor comunităţi anume, sau exprimând numai raporturi de putere, aşa cum cred Richard Rorty, Jean-François Lyotard sau feministe radicale, precum Sandra Harding ori Mary Daly, sunt inacceptabile. Sunt şi eu scandalizat de utilizarea pe care discipolii lui Nietzsche şi Wittgenstein au dat-o teoriilor maeştrilor, ceea ce a dus, de pilda, nu numai la radicalismele tip „political correctness”, dar şi la permisivitatea fata de revizionismul istoric şi negationism. Astfel, scria Deborah Lipstadt: „In anumite cercuri academice unii savanţi vorbesc despre adevăruri relative, respingând ideea ca una dintre versiunile imaginii despre lume este cea corecta, în timp ce o alta este falsa.; si, fiindcă deconstructionismul argumentează ca experienta este relativa şi ca nimic nu e fixat, el a creat o atmosfera de permisivitate fata de problema semnificaţiei evenimentelor istorice, făcând dificil ca cei care propun aceasta viziune (tradiţională) sa mai susţină ca ceva exista dincolo de limitele acestei abordări sceptice”. (2)
