Pe la mijlocul lui martie, în Bucureşti, primăvara nu mai era primăvară, viaţa obişnuită nu mai era viaţă obişnuită şi Securitatea nu mai era Securitate.
Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o minus sau plus doi Securitate şi nu o Securitate pur şi simplu.
Lumea românească devenise brusc atât de apatică şi de plictisită, încât până şi activitatea anticeauşistă fusese abandonată, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.
Numai ei, drăguţii, se mai strângeau câte cinci, sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărţi, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filosofice, îşi sumeţeau cozile sau discutau politică.
Tipii ăştia care, de obicei, urinau pe trotuare sau care, imediat ce te simţeau neatent, îţi ferfeniţeau gambele, suferiseră o transformare îngrozitoare. Ziua se fâţâiau pe străzi cu aere de tribuni ai poporului, priveau lumea de sus, şi, deşi în surdină, criticau totul, iar noaptea era evident că pregăteau ei ceva.
În după-amiaza zilei de 17 martie, în timp ce convoiul prezidenţial pătrunsese deja pe străduţa Oneşti şi urma să măture în viteză bulevardul Magheru, chiar în clipa în care agenţii în civil terminaseră de aranjat trecătorii în genunchi pentru a se putea minuna de ce alai neasemuit avea Cârmaciul, un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă se desprinse din braţele Miliţiei populare, penetră cordonul de protecţie şi ieşi înaintea maşinilor Iubitului Conducător.
Potaia galopa complet dezinhibată în dreptul portierei din dreapta a Secretarului General al Partidului. Era înfăşurată într-o bucată de cearşaf, prinsă sub burtă cu patru benzi groase de elastic. Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu carioca roşie şi cu litere mari: „JOS CEAUŞESCU!”. Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: „JOS ANALFABETUL!”. Câinele protestatar se deplasa cu aceeaşi viteză ca maşina prezidenţială.
Partea lui din stânga putea fi citită de către Nicolae Ceauşescu.
Partea lui din dreapta putea fi silabisită de către toţi cetăţenii de pe trotuarul dinspre cofetăria Scala şi cinematograful Patria.
— Să-l împuşcăm ca pe un câine ce e! Se încurajau ici-acolo miliţienii dezorientaţi.
— Nu mă împuşcaţi ca pe un câine, măi proştilor, murmură Preşedintele, brusc conştient că putea deveni victima unui accident de vânătoare aici, în buricul Capitalei.
Nicolae Ceauşescu puse palma stângă pe volan, obligându-şi şoferul să oprească limuzina în strunga dintre restaurantul Podgoria şi terasa Grădiniţa.
Apoi Preşedintele se răsuci către dreapta, deschise uşa din spate, cei doi labradori, cei doi urşi, de pe bancheta a doua, săriră ca două umbre, zdup, zdup, pe asfalt. În mai puţin de zece secunde încolţiră câinele anticomunist. Primul labrador îi sparse cu caninii vena jugulară. Celălalt începu să-i înfulece din măruntaie, după ce-şi trecu botul, ca printr-o pânză de păianjen, prin cearşaf.
— Corbu, şarona, na, na. Aici! Chemă cu voce şoptită bărbatul cel scund. Fiarele părăsiră carcasa însângerată a îndrăzneţului pe asfalt şi-şi ocupară locurile pe banchetă. Convoiul demară. În spate, mulţimea de pe ambele maluri ale bulevardului izbucni în aplauze sincere, neregizate.
— Tudore, i se adresă Ceauşescu ofiţerului-şofer, fac pariu că ăştia ar mai putea să-ţi conducă maşina, dar tu, să haleşti aşa iute un duşman al poporului, nici gând.
— Fac cum ordonaţi. Dacă ordonaţi, îl dezosez, dar nu mă compar eu cu ei, care sunt Preşedintele şi soţia sa ai câinilor de pe pământ.
Ceauşescu nu se putu hotărî, în primele 5 secunde, dacă gluma îi plăcea sau îl deranja, şi din această cauză, se mohorî.
A doua zi, şoferul-căpitan Tudor Stănciulescu se prezentă la noua unitate de Securitate la care fusese transferat, purtând cusută, pe partea stângă a craniului, o ureche de labrador.
Arvinte a plâns după câinele Hoţu. Deşi roşcat, fusese un câine ţigănesc, şi trăise viaţa sa de doi ani şi jumătate în Colentina, hălăduind pe străduţele din zona Irimicului-Maica Domnului, cele care strâng, ca într-un căuş de palmă, şcoala Generală numărul 27.
Pentru că Hoţu era hoţ, mirosise primejdia – nu voia să protesteze oficial împotriva lui Ceauşescu şi, mai ales, înţolit în cearşaf – se cărăbănise de-acasă. Două zile stătuse pitit în boscheţii Băii Publice de pe strada Reînvierii, rânjise el satisfăcut, dar tot degeaba.
Arvinte fusese şi mai hoţ. Îl scosese de ceafă pe Hoţu de acolo. Îl îmbătase cu pâine înmuiată în vin. Îl costumase în cearşaful scris de nepotul său Cosmos Niculescu. Şi, apoi, transportându-l camuflat într-un preş, în portbagajul unui bătrân Moskvici şi ajutat de Scoruş, Cosmos, Negrea şi Tutoaţă, Arvinte îşi slobozi câinele insubordonabil în bătaia vijeliilor morţii, exact la colţul trotuarului de peste drum la Galeria de Artă „Orizont”.
Nouăsprezece zile după ce furase Ceauşeştilor Arcul lor de Triumf, în sensul că, pe 1 martie, îi dăduse de unul singur foc, Iarba Fiarelor intrase în ascunziş, în ţigănie, în Colentina, într-o şandrama, lipită de un veceu din scânduri, săpat în curte, în care şi, mai ales pe lângă care, jumătate de stradă venea să-şi deşerte intestinele.
Mirosea aşa de rău, încât păsările din nucul din apropiere cădeau la pământ, fulgerate de duhoare.
Le culegeau ţigănuşii, le perpeleau şi-şi făceau friptură din ele.
Tocmai înţelepciunea aceea, ce tăia cheful oricărui miliţian sau securist să-şi vâre nasul pe acolo, îl protejase pe Iarba Fiarelor aproape trei săptămâni.
Pe 20 martie 1987 însă, la trei zile după eroismul neconsimţit al câinelui Hoţu, Securitatea dădu un avertisment.
