AnnaE
#0

 „Orice războinic are datoria de onoare de a colecţiona ceva special, continuă don Juan, un album care să-i descopere personalitatea şi împrejurările vieţii sale. [] Evenimentele remarcabile din albumul unui şaman trec testul timpului tocmai pentru că nu au nimic de-a face cu el, el fiind totuşi în mijlocul lor. El va fi întotdeauna în mijlocul lor pentru tot restul vieţii şi chiar şi după moarte, deşi nu într-un mod personal. [] Evenimentele remarcabile de care avem noi nevoie poartă amprenta întunecată a impersonalului. Această amprentă le pătrunde. Nu ştiu altfel cum să-ţi explic acest lucru.”

          Dedic această carte celor doi oameni care mi-au dat energia şi mijloacele de a face muncă de teren antropologică – profesorului universitar Clement Meighan şi profesorului universitar Harold Garfmkel.

          Urmându-le sugestiile, am început o căutare pe care nu am mai terminat-o niciodată. Dacă nu am reuşit să respect spiritul învăţăturii lor, îmi pare rău. Dar o foiţă mai mare, pe care şamanii o numesc infinitate, m-a înghiţit înainte ca eu să reuşesc să formulez enunţuri clare, demne de un om de ştiinţă.

          Sintaxa.

          Un om care se holba la ecuaţiile lui a spus că universul are un început.

          „Fusese o explozie, a zis.

          Big-bang-ul cel mare şi universul s-a născut.

          Şi se extinde”, a mai zis.

          Chiar îi calculase lungimea vieţii:

          Zece miliarde de rotiri ale Pământului în jurul Soarelui.

          Tot globul 1-a aplaudat.

          Şi toţi i-au declarat calculele ca fiind ştiinţă.

          Niciunul nu s-a gândit că, dacă omul spusese că universul a început, El nu făcuse decât să ilustreze sintaxa limbii sale materne: O sintaxă care are nevoie de începuturi, ca viaţa, De dezvoltări, ca maturizarea, Şi de sfârşituri, ca moartea, ca exprimarea faptelor. „Universul a început, Şi îmbătrâneşte, ne-a asigurat omul, Şi va muri, aşa cum mor toate fiinţele”, Aşa cum el însuşi a murit după ce a confirmat matematic Sintaxa limbii sale materne.

          Cealaltă sintaxă.

          Universul chiar are început?

          Este, oare, adevărată teoria big-bang-ului?

          Acestea nu sunt întrebări, chiar dacă par a fi.

          Este, oare, sintaxa care are nevoie de începuturi, dezvoltări şi sfârşituri singura sintaxă?

          Aceasta este adevărata întrebare.

          Există şi alte sintaxe.

          Există una, de exemplu, care cere ca tipuri diferite de intensitate să fie luate drept realităţi.

          În această sintaxă nimic nu începe şi nimic nu se sfârşeşte;

          Astfel, naşterea nu este un eveniment clar, bine definit, Ci doar un anume tip de intensitate, Şi la fel sunt şi maturizarea şi moartea.

          Un om al acestei sintaxe, verificându-şi ecuaţiile, descoperă că a calculat destule tipuri de intensitate pentru a spune cu autoritate că universul nu a început niciodată şi nu se va sfârşi niciodată, Ci doar a trecut şi trece şi va mai trece prin nenumărate fluctuaţii de intensitate.

          Acel om ar putea foarte bine să spună că universul însuşi nu este decât caleaşca intensităţii şi că ar putea să îl închirieze cineva Pentru a călători prin schimbări fără sfârşit. Va trage această concluzie şi încă multe altele, Poate fără să înţeleagă Că nu face altceva decât să confirme Sintaxa limbii sale materne.

 

 

 

          INTRODUCERE.

          Această carte este o înşiruire a evenimentelor remarcabile din viaţa mea. Le-am adunat la recomandarea lui don Juan Matus, un şaman indian yaqui din Mexic. în calitatea sa de profesor, el s-a străduit timp de treisprezece ani să îmi dezvăluie lumea cognitivă a şamanilor care trăiau în Mexic în timpurile străvechi. Don Juan Matus mi-a sugerat să întocmesc această suită de fapte remarcabile de parcă ar fi fost vorba despre ceva obişnuit, ca şi cum ar fi fost un gând ce îi venise pe moment. Acesta era stilul său de a te învăţa. Ascundea importanţa metodelor sale în aparenţele cotidianului. Ascundea, astfel, semnificaţia finalităţii, înfâ-ţişând-o ca pe ceva ce nu era cu nimic diferit de preocupările vieţii de zi cu zi.

          Don Juan mi-a dezvăluit, în timp, faptul că şamanii vechiului Mexic se gândeau la această suită de evenimente deosebite ca la o modalitate de a stârni energia ascunsă, stocată înlăuntrul sinelui. Ei spuneau că aceste stocuri sunt compuse din energia ce-şi are originea chiar în trup şi care se împrăştie, devenind inaccesibilă din cauza evenimentelor de zi cu zi. Astfel, pentru don Juan şi pentru şamanii din spiţa sa, această suită de fapte remarcabile era modul de a-şi redirecţiona energia nefolosită.

          Condiţia esenţială pentru întocmirea acestei suite era actul sincer şi extenuant de a aduna totalitatea emoţiilor şi împlinirilor cuiva, fără a omite nimic. Conform spuselor lui don Juan, strămoşii săi şamani erau convinşi că această înşiruire a evenimentelor remarcabile era mijlocul de pregătire emoţională şi energetică necesar pentru a te aventura -în termenii percepţiei – în necunoscut.

          Don Juan descria scopul ultim al cunoaşterii şamanice deţinute de el ca fiind pregătirea pentru călătoria finală: călătoria pe care fiecare om trebuie să o facă la sfârşitul vieţii. El spunea că, prin disciplina şi hotărârea lor, şamanii erau capabili să îşi conserve după moarte conştiinţa lor individuală şi hotărârea. Pentru ei, starea vagă şi idealizată pe care omul modern o numeşte „viaţa de după moarte” era un spaţiu concret plin de lucruri practice de o altă natură decât lucrurile practice din viaţa de zi cu zi, care aveau totuşi o funcţionalitate asemănătoare. Don Juan credea că, pentru şamani, a-şi însuma faptele remarcabile constituia pregătirea pentru intrarea în acel ţinut concret pe care ei îl numeau latura activă a infinităţii.

          Într-o după-amiază, vorbeam cu don Juan sub ramada sa, o construcţie încropită din stâlpi subţiri de bambus. Părea o verandă acoperită care era parţial ferită de soare, dar care nu proteja deloc de ploaie. Erau şi câteva cutii mici şi zdravene, dintre acelea care se foloseau, de obicei, pentru transportul mărfii, pe post de bănci. Etichetele lor nu se mai desluşeau şi păreau, mai degrabă, ornamente decât semne de identificare. Stăteam pe una dintre aceste cutii, sprijinit de zidul din faţă al casei. Don Juan stătea pe o altă cutie, sprijinit de unul din stâlpii care susţineau ramada. Tocmai ajunsesem cu maşina. Fusese o călătorie care îmi luase o zi întreagă, pe o vreme fierbinte şi umedă. Eram nervos, agitat şi transpirat.

          Don Juan începu să îmi vorbească de îndată ce m-am aşezat confortabil. Cu un zâmbet larg, comenta că oamenii graşi nu prea ştiu cum să lupte cu greutatea. Zâmbetu] de pe buzele sale mă făcu să înţeleg că nu glumea. Pur şi simplu, îmi spunea, într-un mod cât se poate de direct şi de indirect, în acelaşi timp, că eram supraponderal.

          M-am enervat aşa de tare, că am răsturnat cutia pe care stăteam şi m-am izbit cu spatele de peretele subţire al casei. Lovitura a cutremurat casa până în temelii. Don Juan s-a uitat la mine mirat, dar, în loc să mă întrebe dacă mă simt bine, el m-a asigurat că nu dărâmasem casa. Apoi, s-a apucat să îmi explice pe larg că această casă era doar o locuinţă temporară şi ca, de fapt, locuia în altă parte. Când l-am întrebat unde locuia, de fapt, m-a privit fix. Nu părea pus pe ceartă, dar privirea sa arăta că pusesem o întrebare nepotrivită. Nu înţelegeam ce voia. Eram pe punctul de a-1 întreba acelaşi lucru, dar el mă opri:

          — Nu se pun astfel de întrebări pe aici, îmi spuse el ferm. Poţi întreba orice privitor la idei sau proceduri. Atunci când voi fi gata să îţi spun unde locuiesc, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, o să-ţi spun fără să mă întrebi tu.

          Brusc m-am simţit respins. Fără să vreau, m-am înroşit. Fusesem, în mod clar, jignit. Risul lui don Juan îmi spori durerea. Nu numai că mă respinsese, dar mă şi insultase şi apoi râsese de mine.

          — Locuiesc aici doar temporar, continuă el fără să-i pese de starea mea jalnică, pentru că acesta este un loc magic. De fapt, locuiesc aici datorită ţie.

          Aceste cuvinte veniră ca să-mi dezlege un mister. Nu puteam să cred. M-am gândit că îmi spunea, probabil, aceste cuvinte ca să mă liniştească şi să uit că fusesem jignit.

          — Chiar locuieşti aici datorită mie? l-am întrebat într-un final, nefiind în stare să mă abţin.

          — Da, a spus el calm. Trebuie să te pregătesc. Tu eşti ca mine. îţi voi spune din nou ceea ce ţi-am mai spus deja: căutarea oricărui nagual sau conducător din fiecare generaţie de şamani sau vrăjitori se orientează spre găsirea unui bărbat sau a unei femei care să aibă o structură energetică dublă; eu am văzut acest lucru în tine când am fost împreună în staţia aceea de autobuz din Nogales. Când îţi văd energia, vad doua cercuri luminoase suprapuse unul peste altul şi acest lucru ne uneşte. Nu-ţi pot refuza nimic, aşa cum nici tu nu îmi poţi refuza mie.

          Cuvintele sale mi-au produs o nelinişte stranie. Cu câteva secunde în urma fusesem furios, acum îmi venea să plâng.

          Continuă spunând că voia să mă pornească pe un drum pe care şamanii îl numeau drumul războinicilor, ajutat fiind de puterea locului în care trăia, acesta fiind centrul unor emoţii şi reacţii foarte puternice. Oameni luptători locuiseră acolo timp de mii de ani, îmbibând pământul cu preocuparea pe care o aveau pentru război.