Bătrânul actor rus monsieur F; lotnikov m-a vizitat chiar în ziua morţii lui. Mi-a spus că vor trece anii şi c-am să vin şi eu să-l vizitez în ziua morţii mele.
Nu i-am înţeles foarte bine cuvintele. La Savannah, căldura lunii august seamănă cu un somn de după-amiază întrerupt de tresăriri nedorite; ai impresia c-ai deschis ochii, dar de fapt n-ai trecut decât dintr-un vis într-altul. Şi invers, o realitate se lipeşte de alta, deformând-o în aşa fel încât să pară un vis. Dar nu e decât realitatea, supusă unei temperaturi de 101 grade Fahrenheit. Nu e decât asta, şi totuşi: visele apăsătoare din după-a-miezile de vară seamănă perfect cu oraşul Savannah, care este un oraş înăuntrul altuia, care e în…
Senzaţia de a te afla prins într-un dedal urban vine din desenul misterios pe care l-au dat oraşului pieţele la fel de numeroase ca stelele de pe cer, sau cam pe-acolo. împărţit în pătrăţele ca o tablă de şah, oraşul meu din sud îşi sparge monotonia prin aceste pieţe pătrate, din care pornesc patru, şase, opt străzi care duc spre trei, patru, cinci pieţe, din care iradiază douăsprezece, paisprezece străzi, care la rândul lor duc spre un număr infinit de alte pieţe.
Astfel, misterul oraşului Savannah îl reprezintă simplitatea geometrică şi transparentă. Labirintul său e linia dreaptă. Totuşi, din limpezimea asta se naşte senzaţia cea mai copleşitoare de pierdere. Ordinea e anticamera ororii, iar când soţia mea spanioloaică frunzăreşte un album de Goya şi se opreşte la gravura cea mai celebră a seriei Capricii, nu ştiu dacă e bine să-i tulbur fascinaţia spunând:
— Luciditatea raţiunii noastre.
Realitatea imediată: să mă aşez pe verandă îhtr-un balansoar, cu un evantai rotund în mână, încercând să privesc spre râul verde, lent, înşelător şi, nereuşind să-l zăresc, să mă mângâi spunându-mi: sunt în aer liber, deci trebuie să simt răcoarea.
Soţia mea, mai înţeleaptă decât mine, a priceput că vechile case din sud s-au construit pentru a te apăra de zăpuşeală, aşa că preferă să tragă obloanele, să se dezbrace şi să-şi petreacă orele siestei între cearşafuri proaspete şi în bătaia unui ventilator silenţios. Aşa făcea încă de copilă, când locuia la Sevilla.
Ceva ne uneşte totuşi: aerul rece ne face să răcim şi să fim răguşiţi, drept care, de comun acord, am proscris aparatele astea de aer condiţionat care se iţesc câte unul sau câte două la ferestrele tuturor caselor din oraş, precum nişte coşuri pe obraz sau nişte membre cium-păvite.
Sunt urâte în primul rând pentru că urâ-ţesc. Casele de locuit din Savannah datează din perioada de la finele secolului al XVDl-lea şi primele trei sferturi din al XlX-lea, adică etapa dintre independenţa Uniunii şi dezmembrarea ei în Războiul Civil, când orgoliul nostru a fost mai puternic decât simţul realităţii. Nobilele edificii din oraşul nostru simbolizează două feluri de cfomerţ, unul faimos, celălalt infam. Bumbac şi sclavi; negri importaţi, fire albe exportate. Ca bătrân locuitor al sudului, îmi imaginez ironia cromatică a acestui schimb. Trimiteam în lume mesaje proaspete şi eterice precum norii, iar în schimb primeam carne pârjolită de jarul infernului. Ironia, cu toate astea, e preferabilă vinei, sau cel puţin eu prefer s-o cultiv, mai ales acum când n-a mai rămas nimic din toate cele pentru care strămoşii mei au luptat atât de nobil şi de stupid.
Sigur, mai supravieţuiesc câteva statui, dar în faţa râului se ridică un Hyatt-Regency, iar în spatele casei mele, pe Drayton Street, un De Soto Hilton îmi confirmă că mercenarii din nord, acei carpetbaggers care au profitat de înfrângerea noastră pentru a ne anexa comerţului, valorilor şi vulgarităţii lor, continuă să domnească.
Nimic nu scapă acestor imperative mercantile, nici măcar eu, care-mi cultiv atât de conştiincios regiunea şi istoria ei. Călătoresc săptămânal la Atlanta ca să-mi îngrijesc pacienţii şi văd din avion că n-a mai rămas nimic din capitala Georgiei, pe care Sherman a incendiat-o la 1864. Zgârie-nori, superma-gazine, şosele periferice, ascensoare ca nişte cuşti de sticlă urcătoare, iederă sfărâmicioasă pe pielea rece a clădirilor; magnolii de plastic; eşecuri cu gust de îngheţată de căpşuni; istoria ca un miniserial de televiziune. La Atlanta stau în zilele de marţi, miercuri şi joi, iar vineri mă întorc să-mi petrec sfârşitul de săptămână acasă. Este refugiul meu, salvarea mea, da. E casa mea.
Mă întorc la ea şi ştiu că ne-a rămas un oraş pe care l-am clădit noi înşine (în ciuda incursiunilor comerciale pe care le-am pomenit) şi în care i-am primit, ca să-l facă împreună cu noi, pe refugiaţii fără voia lor, pe negrii care nu fugeau liber (dacă se poate spune aşa despre un refugiat) din Africa, ci erau târâţi cu forţa, în lanţuri, din continentul lor.
Uneori, în timp ce mă legăn în balansoar şi-ncerc să înving zăduful imaginându-mi fluviul cel lent, sau când zbor deasupra Atlantei şi-ncerc să disting un vestigiu mistuit de flăcări din trecut, mă întreb, bătrân şi somnolent, dacă ne-am plătit până la capăt vina. Cum o putem lichida? Sau, mai bine spus, trebuie să învăţăm să trăim cu ea la infinit, dat fiind că de ea depinde prosperitatea noastră? Şi care e, mă întreb, perioada de veghe impusă de violenţa istorică? Când ne va fi permis să ne odihnim iarăşi? Arareori mă uit la negrii din Savannah şi le adresez doar cuvintele indispensabile, însă nu încetez să mă întreb, ca un rezumat al istoriei, până unde poate, sau trebuie să se întindă răspunderea mea personală pentru nedreptăţile pe care nu eu le-am făcut?
