I.
Scara cobora în întuneric, mai bine zis tunelul pe marginea căruia scara spirala dispărea în hăul întunecos de dedesubt.
Pereţii erau acoperiţi cu iederă veştejită şi plină de resturi din pânze de păianjen. Părea că nimeni nu o mai folosise de foarte mult timp. Fiecare treaptă tăiată de către cineva neîndemânatic în stâncă, era plină de asperităţi şi neregularităţi.
Trebuia să fiu atent la fiecare pas ca să nu alunec. Singura lumină provine de la globul sclipitor care pluteşte în faţa mea ghidându-mă în călătoria fantastică pe care o fac aproape fără voia mea.
La un moment dat, după ce tunelul a ajuns la orizontală, el se întrepătrunde cu altele, formând, din câte pot să-mi dau seama, un adevărat labirint subteran.
Pereţii s-au transformat, schimbat. Din piatră au devenit cenuşii, dintr-un material necunoscută care pare la fel de mult energie ca şi materie solidă. În mod inconştient, ştiam că dacă mă abat de la calea mea nu voi reuşi niciodată să mă întorc înapoi acasă. Tunelurile sunt doar o reprezentare pe care mintea mea umană o poate accepta, dacă ar vedea căile în adevărata lor splendoare ar fi distrusă, iar în situaţia mea nu îţi puteai permite să te rătăceşti printre Domenii. Nu îmi amintesc destul de multe.
De fapt nici nu ştiu prea bine de ce mă aflu în această situaţie, ciudată fiind puţin spus, îmi aduc aminte doar de cuvintele „sângele regilor”. Dar expresia declanşează ceva în mine, ceva care mă împinge de la spate, ceva foarte puternic căruia nu pot să mă împotrivesc.
Globul începe să strălucească mai puternic, ori nu mă mişc eu destul de repede pentru el ori am ajuns aproape de capătul călătoriei. Cred că a doua ipoteză este mai plauzibilă, în faţă se zăreşte o lumină palidă care concurează deja cu cea emisă de glob.
În câteva minute drumul meu prin tunel se termină, globul se opreşte la limita ieşirii şi-şi reduce lumina. La rândul meu stau nehotărât câteva momente la ieşire.
Văd clar unde se întrepătrund cele două realităţi. Datoria, şi curiozitatea, îmi cer să merg mai departe.
Îmi iau sufletul în dinţi şi păşesc peste prag şi într-o nouă lume.
Sincer să fiu m-am aşteptat la altceva. Stau într-un oraş de ruine.
Trei ore m-am învârtit în jur fără să găsesc nimic altceva decât clădiri dărăpănate cu pereţi distruşi şi acoperişuri smulse. Nici măcar nu recunosc arhitectura şi sincer să fiu cred că ştiu toate stilurile de construcţii din lumea mea.
Aici, casele nu par a avea mai mult de 15 metri înălţime dar aproape toate sunt lungi, cu forme în mod vag cilindrice. Pe străzi zăceau vehicole abandonate, arată ca nişte gondole dar cu fundul aproape plat şi par să fi avut ceva suspensii pentru plutire. Mă uit mai bine la ele dar nu găsesc nici un panou de control.
După ore de cercetare nu am găsit nimic care să-mi spună ceva cât de puţin despre natura locuitorilor oraşului. Nici o poză, un desen, sau altă formă de identificare vizuală. Am intrat în câteva case dar nici măcar o reprezentare nu am găsit. Ceva părea să fi distrus sistematic toate urmele de civilizaţie.
O amintire sinistră îmi bântuie mintea, văzusem aşa ceva înainte, cu mult în urmă. Atunci fuseseră folosite un fel de fiinţe asemănătoare termitelor în roiuri de sute de mii, doar zburătoare, care consumau aproape orice. Inclusiv fiinţele vii.
Un lucru care mă pune şi mai mult în gardă este faptul că toate vehicolele au bucăţi smulse şi împrăştiate în jur de parcă cineva ar fi muşcat din ele. Şi după forma şi tipul muşcăturii nu par să fie creaturi pe care aş vrea să le întâlnesc.
Oare ce se întâmplase aici?
Îmi continui explorarea de-a lungul străzilor pustii. Poate alţii ar fi fost speriaţi dar nu eu. Nu ştiu de ce. Sigur, sunt neliniştit şi precaut dar curiozitatea pentru nou este mai puternică decât frica. Iar singurătatea nu mă afectează.
Deasupra mea, cerul este acoperit de o pătură groasă de nori cenuşii care filtrează lumina soarelui lăsând lumea într-o penumbră continuă.
Nici un sunet nu sparge tăcerea, nici o adiere cât de mică nu se simte. Totul pare încremenit în timp şi spaţiu.
Ce loc deprimant!
Pe cât posibil mă ţin în umbra clădirilor, chiar dacă cele mai multe sunt ruine îmi vor oferi protecţie de ochi nebineveniţi. Dacă mai există ceva viu pe aici. Ceea ce mă surprinde este că nu văd nici un cadavru, ar trebui să fie măcar ceva oase sau rămăşiţe pe undeva. Sau vre-o urmă de viaţă. Nici măcar şobolani, sau mă rog, ce trece drept mâncători de cadavre pe lumea asta. Sau păsări. Singurele creaturi care par să trăiască sunt nişte insecte ciudate, de feluri diferite, de la cele mici cât un deget până la unele mari cât braţul, părând destul de ameninţătoare, mai ales când îşi desfăceau ciocurile.
Aşa că, prudent din fire, le evitam. Bine că erau puţine. Sunt tot mai sigur că micii devoratori din amintiri au fost folosiţi pentru a steriliza la un moment dat această lume.
În timp ce coboram de pe un morman de moloz, într-una din gondolele distruse văd ceea ce pare a fi o urmă de energie.
Curios, mă apropii. Degetele mele sunt destul de lungi, scotocesc între resturile cutiei metalice de la prova gondolei. Nu e nimic, doar nişte lame de metal mai lungi cu striaţii strălucitoare emiţând o energie statică destul de slabă. Chiar dacă au o lucrătură fină nu îmi spun nimic despre soarta locuitorilor acestei lumi.
Le arunc dezgustat înapoi în gondolă.
Un sunet ciudat se aude din spate, ca o respiraţie. Mă întorc încet cu ambele mâini ridicate ca şi cum aş vrea să boxez. Surprins, văd o creatură de mărimea unui dog danez.
