AnnaE
#0

 

          I. Meseria de a trăi se naşte la 6 octombrie 1935, după exerciţiul poetic din Lavorare stanca (Munca oboseşte^), mai precis, în momentul în care exerciţiul, structurat cum se cuvine, urma să fie publicat de către editura florentină „Solaria”. Este un prim mănunchi de pagini, separat numerotate, începând de la data mai sus precizată şi, probabil, nu era destinat să facă imediat parte, ca o primă secvenţă, din jurnal. Dacă ne uităm însă, cu opt ani mai în urmă, prin maldărul de hârtii, încă în manuscris, din timpul tinereţii lui Pavese (hârtii la care se aruncă mai mult decât o privire), dăm de un document şi mai vechi care prevesteşte Meseria de a trăi; sunt mărturia unui jurnal de 10 pagini, scrise pe recto şi pe verso, liniate cu mâna. Nu e un manuscris negândit, din contra, reprezintă un fel de antologie a locurilor interioare (gânduri, confesiuni, răbufniri) aşternute şi pe alte pagini. După spusa lui Pavese, prin această operaţiune secundă, a încercat „să-şi ordoneze fragmentele vieţii, cuprinsă între ultima iarnă şi primăvară, imaginarea unei mari opere, dăruită Ei, şi pe care ea o aşteaptă de la mine”. Destinatara acestei dovezi de iubire, text redactat înainte, dar şi după 25 august 1927, este o anonimă, ce-ar putea fi identificată în copila1 al cărei „dulce chip mic şi blond. a şters” visul şi disperarea trezite, ceva timp mai înainte, în povestitorul-narator de către un alt „chip” feminin aparţinând unei zodii opuse: Măria, Mariuccia, iar pentru rudele ei laborioase, Mary, pe numele ei de artistă (o balerină), întreţinuta unui domn, posesor al unui automobil impresionant, se oprise pentru câteva zile la Torino, în drum spre Milano, în tournee, bineînţeles. Este ştiută pasiunea lui Pavese pentru Milly, soubrette cu o oarecare faimă şi la adresa căreia se păstrează, în primul volum al epistojarului, trei scrisori expediate puţin după plecarea ei1. Dar importantă este nu descoperirea unui profil real sau imaginar, cum ar fi cel al cuplului feminin antitetic, ci să observăm că amândouă, înger şi balerină, fac parte dintr-un jurnal, revăzut, în aşa fel încât să poată fi inserată şi explicată producţia poetică. Frânturi din trecuta mea viaţă (Frammenti della mia via trascorsa), titlu propus de Laura Nay, se pot regăsi şi în alte pagini ale manuscrisului, amestecate cu traduceri (din latină şi germană, mai ales din Horaţiu şi Vergiliu, din romanticii post-goethieni), versuri, piese de teatru etc; ecouri din scrisorile trimise lui Sturani debordând de iubire şi artă. Desprinderea din păienjenişul Frânturilor îşi are raţiunea în faptul că şi Pavese a încercat să-şi înscrie experienţa unei scriituri de tip „Journal intime” în formele unui nesigur, dar dorit, „Journal de l'oevre”, conform unei distincţii dragi, operată de Beatrice Didier2.

          Dacă pasiunea pentru balerina Mary aduce cu sine dezastrul şi frustrarea, dacă gândul îl duce imediat la sinucidere, pus în evidenţă şi de o întâmplare adevărată (sinuciderea colegului şi prietenului Elico Baraldi, despre care aminteşte într-o scrisoare adresată lui Sturani la 14 iunie 1926 şi, după aceea, şi în jurnal), toate acestea fac totuşi ca atât iubirea precum şi moartea să fie răgazuri în timpul pelerinajului spre Artă. Chiar din această clipă o defineşte în termeni absoluţi: „universală”, „eternă”, „nemuritoare”, „imensă” într-un crescendo de atribute, desigur nu întâmplătoare, specifice unui idealism întârziat şi, cu toate acestea, în stare să justifice travaliul lui Pavese ce încearcă să devină stăpân al limbilor, limbajelor literare şi mai ales al poeticilor. Aceste Frânturi constituie, deci, un punct de sosire al transformării sale în propria-i operă şi care presupune un parcurs de înfăptuit în producerea jurnalului (de la „journal intime” la „journal de l'oevre”) şi, mai ales, îngăduie, după ce măsura şi rotunjirea operei sunt atinse (citeşte Munca oboseşte), să se pornească din nou la drum, pentru a ieşi din individualizarea emfatică a Artei şi pentru a putea analiza procedeele şi tehnica tot din perspectiva poeziei. Puţina asemănare care rezultă, pe moment, din corespondenţa purtată în paralel cu Sturani, confratele poet şi pictor, nu depăşeşte limitele unui dialog-dispută („tenzone”) scolastic conceput şi concretizat, cum de curând am avut posibilitatea să demonstrez în altă parte1. Referitor la alte mărturisiri şi meditaţii, risipite prin paginile manuscriselor din tinereţe, dar pe care nu le-am ales să facă parte din Frânturi, vom da în cele ce urmează un exemplu. Este amintirea, ce-ar putea fi circumscrisă anului '25, primei poezii, două admirabile catrene, cum ar putea constata orice cititor, prin armonia versurilor şi concizia epigramatică „aşternute” după ce a auzit în casă „vorbindu-se mult despre Revoluţia din Rusia, despre care, mama 50, ferventă cititoare ştia o mulţime de lucruri”:

          Troţki şi Lenin omorâţi să fie pentru toate relele o mie revoluţiei descătuşate vina neştiinţa unei armate Sovietele distruse să fie pentru pierduta bătălie a nenorocitei de Antantă de neînţelegere bucuroasă speculantă.2 l Soviet distrutti vanno perche non dan che danno alia disgraziata înţesa che gode i frutti della contesa.

          Şi e bine să fie citită şi „Nota bene” care întregeşte însemnarea despre amor de la l ianuarie 1927; fiind un autoportret neconvenţional al artistului:

          Nu mai trebuie să mă privesc în oglindă când îmi aduc aminte de rândurile acestea. Faţă prelungă, serioasă, ochelari de savant, dintre cei buni lipsiţi de fior, spatele uşor adus, ipocrit şi caraghios mă fac să mă simt ruşinat când mă uit la paginile astea. Este povestea bătrânei de 80 de ani care se îndrăgosteşte. Oh! Cât am visat şi mi-am dorit un chip cu adevărat chinuit şi îndurerat de poet decadent sau un braţ vajnic şi-o privire strălucitoare de poet inspirat sau erou!

Attachments