Introducere.
Cartea de faţă este un manual destinat să-l introducă în logica argumentării şi în metodologia generală pe studenţii de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Scopul nostru a fost ca, în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice, să-l familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot produce atunci când se încalcă reguli logice.
Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de interlocutor.
Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de interlocutori.
Logica argumentărilor este socotită adesea drept o chestiune formală, de care ne-am putea dispensa fără pierderi. Mulţi oameni a căror calificare nu este de pus la îndoială cred că aspectul formal al dezbaterilor rămâne secundar şi nu merită să ne alarmăm. La rândul meu, am predat, începând cu 1979, cursul de Logică generală la secţia Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi am fost înclinat să cred că sofismele pe care Aristotel le-a clasificat în cartea Respingerile sofistice a Organon-ului au devenit caduce şi, cultural vorbind, au fost depăşite. Îmi era peste mână să mai cer studenţilor să citească pentru examene acea carte. După 1989, când gândirea liberă a reînceput, în mod salutar, să se exprime în voie şi la noi, observând mulţimea de erori de logică elementară săvârşite de oameni cu pretenţii, de la lideri naţionali la personalităţi locale, mi-am dat seama că trebuie să îmi revizuiesc opinia. Respingerile sofistice sunt extrem de actuale şi este profitabil ca noile generaţii să le citească.
Doctoranzii care m-au ajutat să pregătim studenţii specializărilor menţionate – Ştefan Minică şi Marius Mureşan – au colectat din proprie iniţiativă erori de argumentare din relatările presei cotidiene, au arătat cât de abundent şi „senin” se recurge la sofisme în dezbaterea publică. Acţiunea lor m-a convins să reiau demersurile pentru articularea în detaliu a unui raţionalism discursiv, la care am recurs în cartea mea Raţionalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj, 1991) şi apoi în Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică (Dacia, Cluj, 1992). Ca urmare, am repus în mişcare ideile şi reflecţiile ce s-au precipitat în contribuţiile mele la Logica generală (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, manual realizat de Teodor Dima, Dragan Stoianovici, Andrei Marga) şi în Exerciţii de logică (I-LI, pe care le-am publicat ca material didactic pentru studenţii „Universităţii Babeş-Bolyai” în 1983 şi în 1988), precum şi în studii în revistele şi volumele timpului.
Posibilitatea de a te sprijini pe o tradiţie autohtonă de cercetări în logică este întotdeauna un avantaj. Desigur că cel interesat de o cultură istorică găseşte satisfacţii intelectuale făcând lectura manualelor de logică ce au circulat în Transilvania cu secole în urmă, pe care Anton Dumitriu, în Istoria logicii (Editura Tehnică, 1993), le-a inventariat cu grijă. Cel interesat însă de cultura logică actuală găseşte în studiile lui Ion Petrovici, în inspiratele cercetări ale lui Florea Ţuţugan din Silogistica judecăţilor de predicaţie, (Editura Academiei, 1957), în efectiv monumentala sinteză a lui Ion Didilescu şi Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne (Editura Didactică şi Pedagogică, 1976) analize lămuritoare şi idei fecunde.
Cine aruncă o privire asupra manualelor de logică a argumentării îşi dă uşor seama de dependenţa abordărilor de vederi filosofice mai largi. E destul să observi ceea ce a justificat Ion Petrovici în logică, apoi manualul Logica generală al lui Ion V. Mesaroşiu (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980) şi excelenta carte a lui Petre Botezatu, Constituirea logicităţii (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983) pentru a-ţi da seama de diferenţele specifice ale unei abordări kantiene, ale uneia materialist-dialectice, respectiv ale uneia pragmatice.
Între timp, filosofia contemporană a înregistrat nu doar o cotitură pragmatică, ce a evidenţiat dependenţa de acţiuni a structurilor logice, ci şi o cotitură lingvistică, ce a permis înţelegerea operaţiilor logice înăuntrul fenomenului mai cuprinzător al comunicării. Cartea de faţă se particularizează prin orizontul comunicativ în care se plasează.
Având în vedere faptul că la nici o disciplină tinerii nu sunt familiarizaţi cu probleme de metodologie generală, precum şi utilitatea unei astfel de familiarizări, am reluat soluţia tradiţională a prelungirii analizelor de logică cu o introducere în metodologia generală. Din aceleaşi raţiuni am adăugat un capitol de metodologie a elaborării de lucrări ştiinţifice.
Logica este printre disciplinele ce se însuşesc prin exerciţiu. Din acest motiv, manualul este însoţit de un volum de Exerciţii de logică, în care reluăm materiale folosite în antologiile noastre anterioare, la care adăugăm exerciţii noi, inspirate din actualitatea imediată.
Care este însă finalitatea mai precisă a manualului de faţă? Destinat să-l introducă pe studenţi în logica argumentării şi în metodologia generală, manualul îşi propune: să familiarizeze studenţii cu procedeele logice de întemeiere a propoziţiilor; să delimiteze erorile logice şi să arate mijloace de a le detecta şi combate; să dezvolte conştiinţa realităţii şi importanţei aspectului logic al demonstraţiilor şi argumentărilor; să dea cunoştinţe de metodologie generală a cunoaşterii; şi să obişnuiască studenţii cu metodica elaborării de lucrări ştiinţifice.
O educaţie pentru operaţii, reguli, procedee, considerate sub un aspect formal, cum este cel al logicii şi al metodologiei, stârneşte încă întrebarea: la ce bun? O opinie destul de răspândită este aceea după care cunoaşterea şi comunicarea contează sub aspectul conţinutului, restul fiind o speculaţie cu utilitate discutabilă, dacă nu cumva un lux inutil. Opinia aceasta invocă de partea ei împrejurarea că mulţi oameni au făcut să înainteze cunoaşterea fără a fi citit Organon-ul lui Aristotel sau a se sinchisi de manualele de logică şi metodologie.
Putem contrazice această opinie observând diferenţa dintre a gândi corect prin „instinct logic” (de fapt a unei gândiri naturale, având respectul faptelor şi al probelor factuale) şi a gândi corect în baza unei „competenţe logice formate”. Cei mai mulţi oameni se lasă mai mult în seama competenţei formate prin educaţie decât a înclinaţiilor naturale. Mai presus, însă, de acest aspect, trebuie distins între „a practica logica dintr-o obişnuinţă” şi „a practica logica în baza unei educaţii adecvate”. Abia a doua ipostază face posibil specialistul real de astăzi, la un nivel al evoluţiei cunoaşterii de la care a devenit clară dependenţa de educaţia precis orientată spre laturi formale (semantice, epistemologice, logice, pragmatice etc.). Competenţa profesională este astăzi mai dependentă decât oricând înainte de capacitatea comunicării profesionale, lingvistice, argumentative, iar viitorul va întări această dependenţă.
Un vechi adevăr merită să fie, de asemenea, evocat. Cunoaşterea procedeelor de argumentare a rămas semnul concludent al stăpânirii efective a unei culturi respectabile. Această cunoaştere reprezintă un instrument de control al raţionării, de împiedicare a manipulării de către alţii. Stăpânirea logicii înseamnă cunoaşterea unor posibilităţi efective de extindere a cunoaşterii.
