CUPRINS:
Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?
Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.
Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiştilor români c) Mesajul şi credinţa baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?
Anexa 1 – Un pacifism prezidenţial.
Anexa 2 – Constituţii şi structuri bisericeşti
CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.
Introducere.
Se spune că în democraţie discuţiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuţie între prieteni despre una din problemele cele mai intime şi mai importante ale conştiinţei noastre umane: identitatea noastră creştină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câţiva termeni ai discuţiei.
Creştin, creştinism, creştinătate.
Creştinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăieşte şi se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învăţături, creştinismul ar putea încăpea într-o carte sau şi mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât aşa ceva. Creştinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinţa personală şi care I s-au dat pentru slujire. Scopul creştinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creştin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăţa ca să ştii, ci a învăţa ca să faci, a dobândi o cunoştinţă cu imediata aplicabilitate în practică.
Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înţelegerea mea, „creştin” este omul care crede, adică Îl primeşte în inima lui pe Cristos ca Mântuitor şi ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieţii lui şi pe baza aceasta se zideşte un nou fel de viaţă, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtăşia cu alţi creştini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creaţie”, care o anunţă pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reaşeza lumea pe temeiul 3
Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii şi de atunci el n-a încetat să existe. Şirul va fi neîntrerupt până la sfârşitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe aceşti „creştini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn şi Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism şi în acelaşi timp organizaţie, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca şi Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.
Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis şi strict delimitat de învăţăturile şi practica descrisă în cărţile Noului Testament.”
Prin „creştinătate” se înţelege ecoul creştinilor în societate. În acest sens, „creştinătatea” este sfera de influenţă a creştinilor. Fără a garanta că toţi acei care trăiesc în creştinătate sunt şi creştini, creştinătatea pune la dispoziţie oamenilor un mediu îmbibat cu învăţături creştine. Am putea asemăna creştinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:47-50). Ghidul de faţă este o incursiune cronologică şi analitică în creştinismul istoric şi în „creştinătate”.
Cum vă place istoria?
Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidenţiere a persoanelor care au declanşat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană şi au produs evenimentele şi au scos în evidenţă persoanele.
Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la şcoală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localităţi şi nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare ştiinţifică a ideilor care au modelat societatea.
Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalităţi puternice, forţe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă şuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînţeles, în spatele acestor personalităţi se află marile personalităţi definitorii ale existenţei: Dumnezeu şi Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre şi anunţată să se sfârşească la revenirea lui Cristos şi la aruncarea tuturor duşmanilor Săi în „iazul de foc.”
În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidenţă „mişcările” unduitoare din umbră, evoluţia convingerilor şi materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societăţii şi bisericii. Sărac în date şi nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realităţii şi explică apariţia „întinăciunii păgâne”, a „reformei” şi a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viaţa şi evoluţia creştinismului până în epoca pluralismului modern.
Ce înseamnă de fapt „era noastră”?
Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părţi: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume şi cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorinţa unora de a elimina orice referire istorică despre viaţa şi mesajul lui Cristos.
Într-un sens evanghelic (şi ca o ironie providenţială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.
Astăzi, în fiinţa şi viaţa Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam şi orice seminţie.” Deci, „era noastră” numeşte perioada istorică ce a debutat cu înfiinţarea bisericii creştine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca şi mişcarea creştină.
Pentru uşurarea procesului de înţelegere a istoriei bisericii creştine, vom împărţi acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) şi istoria bisericii în epoca modernă.
Cui îi este destinată această carte?
Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creştin care s-a născut, a trăit şi a studiat în mediul bisericii creştine baptiste. Totuşi, m-am străduit să aşez aici suficiente cunoştinţe care să-i ajute pe toţi creştinii să înţeleagă de ce există aşa de multe „biserici” şi denominaţii în „încrengătura” creştinismului istoric.
În condiţiile ieşirii de sub dominaţia întunecată a comuniştilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creştin, după noaptea persecuţiei atee, românii trăiesc zorile unei dimineţi spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?
