1

capără asfinţitul sfoiegit de arşiţi. Scapără vineţiu, sticlind a furtună.

Nu ştie cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei şi Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belşugul bucatelor şi banul ursin muindu‑şi mustă­ţile în afundul ulcelei.

Neaşteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură şi gem treptele. Uşa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creştet şirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăişurilor. Zvîcneşte în masă icnit şi ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oţelului.

Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaşte în şaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă.

Sudalma Novacului zgreapţănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranţă. Zvonul se împlineşte şi palmele asudă.

E-n şaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Şuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere.

Cu frîul în dinţi, căpitanul se‑nfige în roata de călăreţi. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăţ îl trage din şa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile.

Şi‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simţit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi pluteşte şi‑l ia cu frig şi nu mai ştie nimic.

O ciutură domoală îşi cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuş.

Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu braţele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În şaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă.

Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise loveşte cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează şuviţe de sînge.

Volburi de rubin şi‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum ţeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Şi geamătul se preface în urlet:

— Staaaaţi! Acela e însuşi braţul meu de oştean!

— Măria Ta!… Doamne!

Zgîlţîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Aşternutul viscolit mai jos, la picioare.

— Visaşi, doamne.

— Era şi‑o ciutură, Mihalceo…

— Îndată, doamne. Îţi fu sete.

Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor.

— Bane?

— Îmi fu teamă.

— De ce, Mihalceo?

— De urlet, doamne.

Bea afund cu înghiţituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane.

— Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duşi…

— Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putinţă să‑i întorci.

— Nu‑i, Mihalcea… Tace.

— Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală şi va să fii falnic, precum se cere.

— Falnic, bane, cum spui…

Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn.

Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănţuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruşi­nată de fastul clipei.

Casa princiară aşezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi şi duci, prinţese şi arhiducese par capătul necesar la şirul veşmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeţia Imperiului.

De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulţimea prin ochii cenuşii. Caută către altar.