Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.
Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.
Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.
Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.
Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.
Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:
— Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…
Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.
— Poftiţi, vă rog.
A fost rândul meu să mă mir:
— Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?
— Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.
Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.
Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.
Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.
Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.
Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.
Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:
— Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…
— Ştim de ce ai venit.
— Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.
— Ştim de ce ai venit.
„Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”
Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.
— Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?
— Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.
Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.
— Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.
— E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…
Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.
