Prolog. 7
Solomon şi Pi. 13
Grecii vor înţelepciune. 21
Altarul din Atena. 31
Galilei şi principiul celei de-a doua cărţi. 41
Telescopul Hubble şi Reformaţiunea.
Maeştrii celor două ceasuri. 63
Biblia şi relativitatea.
Cel dintâi grăunte din pulberea lumii. 85
Despre stele, plutoniu şi îngeri. 93
Supra-intelect matematic sau loterie cosmică?
Lumina era bună. 107
Ziua când Dumnezeu a întins cerurile. 115
Darwin privit dinăuntrul său. 131
Darwin privit dinafară. 141
Biblia şi realitatea. 153
Darwin şi originea ordinii. 161
Surpriză la Jurassic Park. 171
Dumnezeu nu joacă zaruri. 181
Bibliografie. 189
Prolog.
Într-o lume ideală, nu ar fi necesar să spun despre ce nu este vorba în această carte. Însă, când lumea în care scrii nu este numai imperfectă, ci şi (deliberat) îngustă, nevoia de a defini lucrurile despre care nu ai de gând să vorbeşti devine imperioasă. Pe scurt: aceasta nu este o altă carte despre creaţionismul ştiinţific. Aproape toţi cei cărora le-am împărtăşit proiectul au considerat însă, de la sine înţeles, că de fapt asta este. De aceea, va trebui să încep prin a defini creaţionismul ştiinţific. Ceea ce se numeşte creaţionism ştiinţific nu este altceva decât versiunea modernă a unei discipline medievale numită teologia naturală. Teologia naturală are la bază premisa că raţiunea umană poate, fără ajutorul revelaţiei, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii şi filosofiei. Promotorul clasic al acestei idei a fost Toma d'Aquino (1225-1274), care credea că „revelaţia specială” (prin credinţa implicită în dogmele bisericii) şi „revelaţia generală” (prin corecta folosire a raţiunii) nu se pot contrazice.
Rezultatul acestei teologii este un întreit dezastru.
În primul rând, este un dezastru spiritual pentru că acordă dogmelor bisericii / bisericilor o autoritate egală cu revelaţia. Dacă nu aţi observat încă, acele rânduieli ale Bisericii Catolice care nu au o bază explicit biblică au în schimb o logică impecabilă. La fel de impecabile erau şi silogismele fariseilor pe care Iisus le-a respins, nu pentru că erau defectuoase logic, ci pentru că revendicau o autoritate egală cu revelaţia. Mai puţin versaţi în logică decât fariseii şi teologii scolastici, mulţi predicatori evanghelici le calcă astăzi pe urme.
În al doilea rând, este un dezastru intelectual pentru că acordă, implicit, valoare absolută concluziilor filosofice sau ştiinţifice. Dacă omul poate prin puterea minţii lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raţionamentele logico-filozofice şi concluziile ştiinţei pot fi adevăruri absolute. Ceea ce motivează însă aventura nesfârşită a cunoaşterii umane este tocmai conştienţa caracterului ei provizoriu. Omenirea a plătit preţul teologiei naturale cu un mileniu de filosofie scolastică în care gândirea s-a învârtit în jurul lui Aristotel.
În al treilea rând, este un dezastru politic. Cel mai bun exemplu este istoria Inchiziţiei. Biserica apela la camera de tortură numai atunci când nu mai exista alt resort. Mai întâi, îşi dădea tot interesul să îi convingă pe eretici cu argumente logice, dar nu accepta ideea că ar putea exista argumente la fel de puternice împotriva ei. Dacă raţiunea umană, atunci când este corect folosită, va conduce inevitabil la adevărurile revelate în Biblie, înseamnă că cel care nu crede în teologia Bisericii (indiferent că aceasta este biblică sau doar „logică”) este încăpăţânat şi răuvoitor.
Un corolar modern al acestei atitudini este convingerea că există un complot al savanţilor pentru suprimarea dovezilor care infirmă teoria evoluţiei.
Reformatorii au respins teologia naturală pe temeiul scrierilor lui Pavel. Aşa cum arăta Martin Luther, în Evanghelie omul este definit printr-o relaţie cu Dumnezeu bazată exclusiv pe credinţă. Limbajul lui Aristotel nu este potrivit pentru a vorbi despre această relaţie. „Filosofia, spunea Luther, este o prostituată bătrână care priveşte spre Atena. Evanghelia este o fecioară care priveşte spre Ierusalim.” Cele două nu au nimic în comun. Luther nu a respins raţiunea umană în sfera ei legitimă, ca instrument de cunoaştere a lumii, ci doar ca sursă alternativă de revelaţie.
Efectul paradoxal al respingerii teologiei naturale a fost naşterea ştiinţei moderne. Nu este întâmplător faptul că părinţii ei au fost fie protestanţi, ca Bacon, Kepler şi Newton, fie dizidenţi catolici, ca Galilei. Reformaţiunea a afirmat independenţa teologiei faţă de filosofie şi implicit a raţiunii faţă de teologie. Principiul a fost definit cel mai bine de Galilei, cea mai cunoscută victimă politică a teologiei naturale. „Dumnezeu, spune Galilei, a scris două cărţi: Biblia şi Cartea naturii. Biblia a fost scrisă în limbaj omenesc. Cartea naturii a fost scrisă în limbajul matematicii. De aceea, limbajul Bibliei este nepotrivit pentru a vorbi despre natură. Cele două trebuie studiate independent una de alta.”
Biblia nu conţine revelaţii ştiinţifice. De fapt, prin însăşi natura ei, ştiinţa nu este şi nu poate fi revelaţie. De la început, Biblia defineşte ştiinţa ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelaţiei.
Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.
Geneza 2:19
În textul de mai sus, Dumnezeu iniţiază ştiinţa şi o urmăreşte cu interes, dar nu intervine. Este de fapt relaţia dintre ştiinţă şi Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia iniţiază efortul ştiinţific şi aşează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care priveşte „să vadă” la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual. „Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.”
Fiecare descoperire ştiinţifică este corolarul unei lărgiri a orizontului biblic. Eratostene a calculat dimensiunea Pământului şi distanţa până la Soare în timp ce supraveghea traducerea Bibliei în limba greacă la biblioteca din Alexandria. Pavel şi Ioan au introdus conceptul Logosului întrupat şi a răscumpărării materiei, îndemnând filosofia greacă să se întoarcă de la studiul ideilor la înţelegerea naturii. Vor trece însă 1500 de ani până când Reformaţiunea va elibera teologia de greci. Kepler şi Galilei au fost pentru ştiinţă ceea ce Luther a fost pentru teologie. Newton a fost un reprezentant al trezirii profetice care a însoţit spiritual secolul raţiunii. Relativitatea şi fizica cuantică au însoţit redescoperirea Bibliei ebraice ca o alternativă de gândire holistică şi nelineară la dualismul grec şi logica lui Aristotel.
Cartea mea nu este, totuşi, lucrarea unui teoretician, ci a unui pastor. Mă interesează relaţia dintre ştiinţă şi Biblie din punct de vedere practic. Nu accept ca biserica mea să devină un ghetto intelectual în care orice întrebare are un răspuns vechi de peste 100 de ani. Privesc Biblia ca pe o fântână din care putem şi avem datoria să scoatem adevăruri proaspete pentru vremuri noi. Cred, de asemenea, că acei credincioşi care sunt îndrăgostiţi de cunoaşterea ştiinţifică au nevoie să-şi ia Bibliile cu ei în această primejdioasă aventură. Dar Cel care a adus toate fiarele câmpului la Adam, „să vadă cum are să le numească”, nu ne spune dinainte unde duce cărarea îngustă a cercetării. Ca pastor, mă interesează doar să fie o experienţă „care se dă prin credinţă şi duce la credinţă” (Romani 1:16).
Se spune că Jan Hus, atunci când a fost ars, a observat o bătrânică apropiindu-se cu un braţ de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său. Privind la silueta firavă şi chipul umil ale bătrânei atât de familiare oricărui pastor, reformatorul a exclamat cu ironie amară: „Sancta simplicitas!” Cele două cuvinte au rămas în memoria omenirii ca un avertisment cu privire la faptul că evlavia simplă şi umilă poate fi periculoasă. În veacul democraţiei, adevăratul duşman al oricărei reformaţiuni nu mai este Torquemada, ci „sancta simplicitas”, alături de fariseii care exploatează nu numai banii, ci şi ignoranţa văduvei.
SOLOMON ŞI PI.
A cunoscut Solomon valoarea lui? Şi dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?
Templul lui Solomon avea un scop mai larg decât acela de a fi un centru naţional de închinare. Arhitectura lui trebuia să fie o replică adresată marilor religii păgâne, ale căror temple întruchipau suma realizărilor intelectuale ale antichităţii. Templul de la Ierusalim trebuia să demonstreze superioritatea religiei lui YHVH şi profesiunea de credinţă a lui Solomon: YHVH este izvorul ştiinţei.
Templul păgân era o miniatură a cosmosului. Ziguratul babilonian reprezenta un munte – viziunea babiloniană a Universului – şi conţinea la subsol un bazin cu apă numit Apsu. Apsu era simbolul haosului primordial din care a fusese creat Universul. Mai ales în Egipt, proporţiile templelor reprezentau coduri numerice înţelese doar de iniţiaţi. Aceste cifre comunicau profeţii despre ciclurile Universului şi adevăruri ştiinţifice, aşa cum erau înţelese de casta preoţească.
Templul lui Solomon trebuia să folosească acelaşi limbaj pentru a comunica cosmogonia Genezei. La fel ca templele păgâne, templul de la Ierusalim oferea un model al cosmosului. Ciclul anual de ceremonii şi sărbători simboliza o istorie lineară, mergând în progres de la creaţie până la sfârşitul lumii şi judecata finală. Era o concepţie diferită de cea a învăţaţilor păgâni, care credeau că Universul este veşnic şi istoria se repetă în cicluri infinite.
Un călător străin care ar fi vizitat templul lui Solomon ar fi remarcat mai întâi statura imensă a celor doi stâlpi de aramă. Stâlpii arătau cam în felul a două uriaşe piese de şah şi erau proporţionali după măsura de aur.
Descoperirea măsurii de aur îi este atribuită lui Pitagora, care a trăit patru secole mai târziu decât Solomon. Cam la un secol după Pitagora, artistul grec Fidias a sculptat o statuie a lui Zeus folosind măsura de aur. Din acest motiv, măsura de aur este cunoscută ca cifra „fi” sau? este o constantă şi are valoarea de 1,6180339887. Coloanele templului lui Zeus din Atena, unde se afla statuia, erau proporţionate după aceeaşi măsură de aur. Într-un anumit sens, aceste coloane erau replici ale celor doi stâlpi de aramă. Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui? înaintea grecilor. Faptul că Solomon deţinea cunoştinţe superioare de matematică avea ca scop să îi convingă pe înţelepţi să accepte învăţătura lui despre cosmos şi creaţie.
Odată intrat în curtea templului, călătorul ar fi fost întâmpinat de altarul pentru aducerea jertfelor şi de marea de aramă. Marea de aramă era un bazin aşezat pe doisprezece boi turnaţi tot în aramă. Cei doisprezece boi erau orientaţi către cele patru puncte cardinale. Boul, sau taurul, era pentru locuitorii orientului antic un simbol cosmic. Prima literă a alfabetului semit este alef. Cuvântul alef înseamnă bou şi litera este reprezentată sub forma unui cap de bou stilizat. Un A răsturnat sugerează aceeaşi imagine. Măsurile exacte ale mării se află în 1 Împăraţi 7:23:
A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coţi de la o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coţi şi de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coţi.
Cifra zece se referă la cele zece cuvinte (pentru noi propoziţii) rostite de Dumnezeu la creaţie. Circumferinţa adaugă încă două serii de câte zece, corespunzând celor zece porunci şi celor zece atribute ale înţelepciunii.
Marea de aramă este o problemă de geometrie cu implicaţii cosmologice. Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său este o constantă matematică, cu alte cuvinte este acelaşi număr, independent de mărimea cercului. Constanta se numeşte? (pi) de la prima literă din cuvântul grecesc perimetros (?µ?), circumferinţă. Valoarea lui? aşa cum este folosită astăzi de ingineri este 3,14159265. şi a fost calculată de Arhimede. Înaintea lui, egiptenii şi babilonienii calculaseră valoarea lui? doar în mod aproximativ. Cifra exactă a lui? nu o cunoaşte însă nici o creatură din Univers. Motivul este acela că 3,14159265. este urmat de un număr infinit de zecimale şi nu cunoaştem nici un model numeric care determină succesiunea cifrelor.