Viewing Single Post
AnnaE
#0

Patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă şi un iepure care nu mai vine miercuri, 31.05.2006, 03:44pm (GMT)

  Creşterea explozivă a speranţei de viaţă şi amendamentul la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptat de ONU în 2037, au consacrat ideea că iluzia vieţii este la fel de umană şi valoroasă ca şi viaţa însăşi. Decizia a fost luată pentru că administraţiile centrale erau departe de a avea banii necesari pentru întreţinerea tuturor bătrânilor şi, oricum, peste jumătate din populaţia planetei mânca deja alimente din culturile hidroponice, al căror gust era simulat direct pe cortex de un implant ieftin. Aşa se face că iniţiativa ca bătrânilor celor mai săraci să li se ofere iluzia că trăiesc a fost primită cu un larg entuziasm şi a dat semnalul începerii construcţiei geriospaţiului. În numai trei ani au fost inaugurate «dormitoarele».

  Asigurările Sociale Virtuale au un singur ţel: să ofere pensionarilor bătrâneţea pe care au visat-o în anii lungi de trudă fără să-i supună pe contribuabili la un efort supraomenesc. Calculul e simplu. Costă de zece ori mai puţin să ţii un bătrân în dormitor decât afară. Fireşte că geriospaţiul nu e o închisoare! Există tabele exacte care reglementează detaliat la câte zile are dreptul fiecare, în funcţie de contribuţia la fondul de pensii, să le petreacă afară, în viaţa reală. În rest pensionarii dorm, aşteptându-şi sfârşitul.

  Cei care au destui bani, fac doar câte o excursie de o săptămână în «hârdăul cu minciuni», aşa cum e denumită clădirea Asigurărilor. În rest, statul le poate oferi o pensie din care să se plimbe, să aprindă un bec sau să mănânce un măr. Cei care nu au contribuit însă la fond stau mai tot timpul anului culcaţi într-o instalaţie care le pompează glucoză de sinteză în vene şi sunt alimentaţi cu iluzia că mănâncă mere, ca aprind becuri sau că se plimbă.

  Adormiţii au chiar anumite avantaje. Dacă au fost destul de prevăzători încât să plătească un plus de 0,2 la sută din salariul lor lunar, sunt conectaţi la un senzor care deosebeşte câteva milioane de culori şi nu la cel clasic, capabil să distingă doar şaisprezece. În spaţiul lor virtual, denumit pentru simplificare de Companie, geriospaţiu, pensionarii sunt de multe ori mai fericiţi decât semenii lor de afară, şi cu siguranţă mai bine îngrijiţi decât fantomele palide care colindau în urmă cu zece ani străzile în căutarea unor oase mai ieftine. Pentru numai 0,6 la sută din venitul lunar ei se pot bucura de un dispozitiv care generează toate imboldurile şi plăcerile sexului, aşa după cum pentru numai 1 la sută din venitul lunar, vărsat timp de 25 de ani, se pot bucura de vizite din partea altor colegi din geriospaţiu. Vizitele persoanelor de afară sunt strict interzise. Le-au eliminat după câteva incidente urâte.

  Dacă Asigurările ar avea destui bani, toţi pensionarii s-ar bucura de condiţii superlative, dar componentele electronice care simulează comunicarea sau dau senzaţiile de culoare sunt încă prohibitiv de scumpe pentru bătrâni.

  Desigur, în ochii multor pensionari, clădirea Asigurărilor este un loc sumbru, pentru că, de aici, în fiecare dimineaţă pleacă maşinile morgii, cărându-i pe cei care au murit peste noapte. Dar ăsta e un lucru firesc. În fond, oamenii aceia continuă să trăiască, deşi se hrănesc cu iluzii. Într-un loc în care sunt adunaţi atâţia bătrâni, e normal ca unii dintre ei să mai şi moară.

  Eu sunt funcţionar la Asigurări. Treaba mea e să cutreier geriospaţiul şi să arunc câte o privire. Nu am voie să intervin şi doar rareori şi cu aprobări de sus pot vorbi cu pensionarii. E o muncă monotonă. Ei nu pleacă nicăieri şi nici nu fac decât ceea ce le permite programul reţelei. Doar uneori, câte un bătrânel se reîntoarce în geriospaţiu cu un cip implantat, încercând să fure ceva drepturi în plus. De obicei îl dăm afară din sistemul Asigurărilor şi moare destul de repede. De aceea, eu nu am prins nici un astfel de trişor. Dar am auzit de unul, anul trecut, la un alt dormitor.

  L-am văzut din depărtare. Era şi greu să nu observi un om stând în picioare pe pajiştea aceea imensă.

  — Să trăiţi! M-a întâmpinat el cu voioşie. Sunteţi pe comunicare?

  — Nu. Eu sunt funcţionar al Asigurărilor. Arunc o privire şi plec.

  Faţa lui era compusă din câteva milioane de poligoane, ceea ce spunea multe despre el. Fusese cumpătat şi îşi achitase conştiincios şi procentul suplimentar din venit, aferent programului cosmetic. De aceea, în ochii celorlalţi locuitori ai geriospaţiului imaginea lui semăna cumva cu cea reală.

  — Vă rog să cotrolaţi: pajiştea e în bună stare; abia aşteptăm să vină iepurele! Am patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă. Nu mi-e clar de unde cunosc atât de exact numărul ăsta dar sunt convins că e corect. Sarcina mea e să păzesc păşunea.

  — Felicitări, sunteţi independent

  — Da, a rostit bărbatul cu mulţumire. Am optat pentru clauza de eternitate şi chestia asta mi-a dat dreptul la câteva bonusuri Anul acesta am ales să fiu paznic aici, pe păşune. Un alt controlor, dacă nu cumva chiar dumneavoastră, mi-a spus că s-ar putea să primim vizita unui înalt demnitar, acum la pensie, al cărui vis este să fie iepure pe o păşune întinsă. Am auzit că dispune de protocolul metamorf Ah, ce om! Câtă valoare a avut şi, în acelaşi timp, cât de cumpătat a fost să strângă atâţia bani încât să se poată bucura de metamorf! Până acum n-am văzut însă nici un iepure. Dumneavoastră ştiţi mai multe?

  Nu i-am răspuns imediat. Am privit iarba. Miile de fire subţiri şi verzi arătau la fel. Ici-colo se unduiau ciudat formând înscrisuri geometrice şi chiar litere disparate. Ştiam că nu aveam destule drepturi în reţea pentru a putea păşi pe iarbă. Dar un iepure

  — E pe-aproape, aşa am auzit

  Bărbatul s-a aşezat pe o piatră la marginea drumului. Din buzunar a scos o sferă luminoasă pe care a început să o rotească. Era o variantă ieftină a unui joc banal.

Attachments