AnnaE
#0

PERSONAJE:

  Petre Teiu

  — 48 de ani (cu gamă de interpretare, 30-60)

  Radu Andane

  — 35 de ani.

  Maria Andane

  — 58 de ani.

  Jana Mincu

  — 23 de ani.

  Natalia Goran

  — 30 de ani.

  Ene Cristea

  — 60 de ani.

  Pândele Mânu

  — 25 de ani.

  Valentin Horia

  — 52 de ani.

  Floricel

  — 20 de ani.

  Numărul personajelor episodice, în funcţie de posibilităţile teatrului.

 

 

 

  PARTEA I.

  Obişnuita ridicare a cortinei, un motiv melodic discret ca începutul unei destăinuiri şi, în sfârşit, câteva raze de lumini descoperind, în întunericul scenei, un pian. Aplecată deasupra claviaturii – cu concentrarea profesionistei – Maria Andone: nu mai e tânără, degetele lungi, subţiri, şi-au mai pierdut din agilitate… şi reflectorul o cercetează îndelung, surprins parcă de căldura interpretării.

  În colţul opus al scenei, ca atrasă de muzică, o fată îmbrăcată în alb: o privire deschisă, un zâmbet trist şi, mai presus de orice, o simplitate cuceritoare. Cu liniştea gravă a marilor emoţii s-a apropiat de rampă. Comentator lucid, muzica va adăuga confidenţei… numai ceea ce nu stă în puterea cuvântului.

  INTERPRETA JANEI: Numele meu este M. N. (de fiecare dată numele adevărat al actriţei). Fac teatru de aproape şase ani, am jucat în tot felul de piese, iar rolurile – unii dintre dumneavoastră ar putea confirma – n-au fost din cele mai uşoare. De ce însă – şi pe bună dreptate – toată această confidenţă? Am să vă spun: eroina al cărei rol îl voi interpreta astă-seară – Jana Mincu – a murit în urmă cu numai câteva luni. Şi mi se întâmplă pentru prima oară – încerc un sentiment îndeajuns de ciudat – să interpretez rolul unui om care în urmă cu numai câteva luni s-ar fi putut afla aici, în faţa mea, la (numai câţiva paşi… Cum se explică totuşi că am acceptat rolul? Pornind pe urmele Janei, pe la Aluniş, Frumoasa, Tăureni, prin Oltenia, şi întâlnind mulţi dintre prietenii şi tovarăşii ei de muncă, oamenii printre care a crescut şi a devenit de fapt ea, „Jana Mincu”, am înţeles un lucru emoţionant şi care, totodată – cum să vă spun? – a schimbat şi rolul şi semnificaţia piesei… poate chiar şi ceva din felul meu de a înţelege viaţa. Jana Mincu, într-adevăr, a murit. Dar pentru maistrul Ene Cristea… (S-a întors spre scenă). Tovarăşe Cristea!

  CRISTEA (descoperit de reflector în întunericul scenei): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă. (Reflectorul se stinge.)

  INTERPRETA: Iar pentru Pandele Manu, care a iubit-o… (şoptit, spre scenă) – nu te superi că le-am spus, nu-i aşa? – (Pandele, cu nelipsita-i muzicuţă – acelaşi joc al reflectorului -, pare c-ar voi să-i răspundă, dar renunţă în favoarea unui acord de vis) … şi o va iubi totdeauna, v-aţi convins şi dumneavoastră, Jana va rămâne aceeaşi fată visătoare, romantică. (Nu fără un anumit umor.) El o vedea mai altfel! Mai subiectiv! Iar Floricel, care n-a împlinit nici 18 ani… Unde eşti Floricel? (Reflectorul o descoperă şi pe ea în întunericul scenei.)

  FLORICEL: Eu n-aş vrea, fireşte, să vă influenţez, dar albul părea anume făcut pentru ea! Şi chiar atunci, în ultima zi, dar noi, desigur, nu ştiam că-i ultima, Jana era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu câteva pliuri. (Descrierea, în funcţie de costumul interpretei.)

  INTERPRETA (din nou singură în faţa spectatorilor): Ca vârstă, era de vârsta mea; ca fizic – tot aşa… apropiată… Iar Petre Teiu – care a fost pentru Jana mai mult decât un părinte – mi-a mărturisit că atunci când rid şi sunt foarte veselă, şi mă port ca şi cum n-aş fi pe scenă, semănăm ca două picături de apă. Dar asta ar însemna – nu-i aşa? – că toate fetele seamănă puţin între ele? (Râde încetişor, neînţelegând că a făcut o mare descoperire.) Despre viaţa Janei ce să vă mai spun?

  CRISTEA: A fost unul dintre copiii aceia, dacă v-amintiţi, aduşi cu trenurile prin ‘46, în timpul secetei…

  FLORICEL: Pe atunci avea numai 7-8 ani…

  PÂNDELE (un anumit comentariu muzical care ar putea să însemne: „da, mi-amintesc şi eu…”)

  CRISTEA: Şi Petre Teiu, care aflase că Jana nu mai are părinţi, a oprit-o la el.

  FLORICEL: Şi au trăit numai aşa, ei doi… (Eventual, o nouă intervenţie a. muzicuţei lui Pandele.) Şi a iubit-o ca pe fiica lui, pentru că Teiu rămăsese şi el, tot aşa, singur.

  INTERPRETA (după ce toţi ceilalţi au reintrat în întuneric): Da, aşa au trăit… Şi dacă Teiu era la Albeşti sau la Codrudes, pentru că el, ca specialist în intervenţii, vă daţi seama, era mereu trimis cu forajul, Jana de fiecare dată îl însoţea. De altfel şi Janei îi plăceau călătoriile şi sondele… Şi cele mai frumoase amintiri… Dar nu, să vă întreb mai întâi altceva: ştiţi cum i se spunea Janei?

  CRISTEA (ca de foarte departe): Mă băiatule, mă!

  PANDELE (îndrăgostit şi-acum): Mă Mincule, mă…

  FLORICEL: Iar eu, când mă certam cu ea, îi spuneam: Jeanette-ştie-tot! Jeanette-ştie-tot.

  INTERPRETA (din nou singură): Şi într-adevăr ştia… Pentru că însoţindu-l mereu pe Teiu şi trăind printre sondori. Jana învăţase şi ea o mulţime de lucruri, şi ar fi putut conduce o echipă, chiar şi mai multe echipe! … Visul ei, însă, a fost să înveţe şi să inventeze, cum să vă spun… (cu o naivitate, fără voia ei, amuzantă) aşa… un sistem automatizat, ca sondorii să stea, adică, toţi la birouri… şi să apese pe. butoane, cum sunt la noi la teatru soneriile pentru cabine. Apeşi pe un buton – o cabină, adică o sondă! … alt buton – altă sondă… Dar, în sfârşit… (Muzica, discret, sporeşte tensiunea momentului.) Acum, o să vă stric puţin dispoziţia: cum a murit Jana. (Totul a intrat în întuneric; doar pe faţa interpretei mai cad de undeva câteva raze de lumină.) Jana îşi terminase facultatea la începutul lui iunie; şi pentru că tot îi mai rămăseseră câteva săptămâni până să intre în producţie, a plecat să-l vadă pe Teiu, care se nimerise să lucreze tocmai atunci la un foraj experimental… După sistemul acela nou, dacă aţi auzit, al inginerului Radu Andone, care a fost şi profesor la institut, la catedră… (Muzica se întrerupe pentru câteva clipe, interpreta Janei, surprinsă şi ea, se întoarce spre pian, dar muzica, la fel de inexplicabil, a reînceput să se audă.) Acum sonda, ce să mai vorbim, fusese forată; Radu Andone, care condusese personal lucrarea, o considera drept o mare realizare… (Muzica se întrerupe cu totul, Maria Andone, pianista, prăbuşindu-se peste clapele pianului.)

  MARIA (în şoaptă, poate chiar numai mişcarea buzelor): Apă, puţină apă…

  INTERPRETA (încercând s-o ridice): Maria Andone, ce-i cu dumneata? Ce s-a întâmplat? Să chem poate pe cineva? Să se facă lumină!

  MARIA: Nu, te rog. Nimic! Nu s-a întâmplat nimic. Nu vreau să se observe. Continuă!

  INTERPRETA: Poate n-ar fi trebuit să vii. Pentru dumneata e totuşi un efort, o emoţie.

  MARIA: Nu, nu… Continuă! Reintră, te rog, în rol. Şi explică-le. Să nu se supere.

  INTERPRETA (în timp ce muzica revine la primul motiv care a marcat ridicarea cortinei): Tovarăşa care ne acompaniază – şi care vă roagă s-o scuzaţi – e Maria Andone. Da, chiar mama inginerului… profesorului Radu Andone… cel cu forajul, de care v-am vorbit mai înainte. In mod obişnuit, fireşte, ea nu lucrează la noi, la teatru, dar cunoscând foarte bine întreaga întâmplare – pentru că Maria Andone se afla tocmai atunci la Tăureni – şi pentru că ea, ca specialitate, ştiţi, e profesoară de muzică, s-a oferit să ne dea tot concursul şi să ne ajute cel puţin la primele spectacole. (Apoi, Măriei Andone) Pot să continui?

  MARIA: Te rog…

  INTERPRETA: Rămăsesem la sosirea Janei la schelă şi vă vorbeam, mi se pare. de sonde, de un nou sistem de foraj şi, în sfârşit, de maistrul Petre Teiu, omul pe care mi-l imaginasem nu ştiu dacă v-am spus – ca fiind foarte bătrân şi l-am descoperit trecut, e adevărat, de 40, poate chiar de 50 de ani, dar de o neobişnuită tinereţe sufletească. (Aproape simultan, un reflector ne oferă posibilitatea confruntării. Petre Teiu se află în faţa noastră şi interpreta Janei pare să mu fi exagerat: e un om în vârstă, şi totuşi – fără nimic paradoxal – încă foarte tânăr.)

  INTERPRETA: Tovarăşe Teiu, aş fi vrut să te rog…

  TEIU (din dreptul unei etajere de pe al cărei ultim raft se pregăteşte să aleagă câteva ziare vechi): Cred că nu mai e nevoie. Tocmai îţi pregăteam ziarele. (I le înmânează.)

  INTERPRETA (răsfoindu-le): „Viaţa sondorului” din 7… „Viaţa sondorului” din 8…

  TEIU: Da, viaţa noastră de fiecare zi, dintre 7 şi 11 iunie. Tot ce-ai fi vrut să afli e subliniat cu roşu.

  INTERPRETA (citind): „Colectivul de foraj experimental al inginerului Radu Andone, cunoscutul specialist în formaţiunile de tărie medie, marne şi argile, a început săparea ultimelor sute de metri…”

  TEIU: Treci mai departe, la 8.

  INTERPRETA: „Durata mult redusă a forajului – numai 53 de zile – ţinând seamă de adâncimea coloanei… straturi… specific… brecie…” (În alt ziar.) 9 iunie…

  TEIU (anticipând): Brigada lui Horia începuse de-acum cimentările.

  INTERPRETA: 10 iunie…

  TEIU: Da, în 10 se terminase cimentarea şi au început să apară presiunile.

  INTERPRETA: 11 iunie… „Intervenţia de înaltă calificare şi spiritul de înaltă răspundere al brigăzii conduse de inginera Jana Mincu…”

  TEIU: Pe pagina a doua, în chenar…

  INTERPRETA: „…Colectivul de muncitori, ingineri şi tehnicieni al schelei Tăureni anunţă cu adâncă durere încetarea din viaţă…” (Înţelegând că lectura nu poate decât să-l îndurereze.) Să nu mai citesc?

  TEIU: Jana nici n-ar fi întrebat; ar fi aruncat ziarul şi ar fi strigat: „Nu-i adevărat, Teiule!” Sau: „Nu vreau să fie adevărat…”

  INTERPRETA (ca la o repetiţie): „Nu-i adevărat, Teiule! Nu vreau să fie adevărat! Sunt tânără, am 22 de ani… şi vreau să trăiesc! Vreau să fiu fericită!” (Redevenind ea însăşi.) Am spus bine?

  TEIU: Jana ar fi spus-o fără cuvinte: cu ochii, cu mâinile…

  INTERPRETA (spune şi ea acelaşi lucru – cu ochii, cu mâinile, veselă, râzând, sărutându-l pe Teiu… Apoi, se întrerupe, şi din nou ea însăşi): Şi atunci… în ultima zi?

  TEIU: Chiar şi atunci! Nici n-ajunsesem bine acasă şi m-a luat în primire: „Haina cea nouă e pe scaun, îmbrac-o! (Îşi îmbracă haina cea nouă.) Cravata, sus în dreapta, pe etajeră. Vezi, nu-ţi strica nodul! (Îşi pune şi cravata.) Batista n-o mai căuta; e în buzunarul dinăuntru. (Verifică, este.) Şi capul sus, zâmbet larg, azi plecăm să petrecem! …”

  INTERPRETA (ca pentru sine): Şi aţi plecat să petreceţi…

  TEIU: Am plecat? Am fugit! Am ajuns în staţie cu sufletul la gură; deşi timp ar fi fost berechet, am luat bilete prin faţă – explicând la toată lumea „unde” şi „de ce” ne grăbim -, am mai aşteptat un sfert da oară pe peron, pentru că trenul, ce să faci, soseşte la orie exacte, apoi alte trei sferturi în picioare, pe coridorul unui vagon supraaglomerat… şi toate astea pentru că inginera Natalia Goran, care locuia tocmai în oraş la blocurile trustului, ne invitase la o mică festivitate! Dar, în sfârşit, după amiază, la 5,20 (cu ironie) am început să petrecem. (Apoi, odată cu reflectorul care, vizual, îi va întregi replica.) O masă frumos împodobită, o mulţime de flori şi de sticle cu tot felul de etichete, muzica de rigoare, covoarele strânse, vezi bine, să aibă Petre Teiu unde dansa… şi în mine, numai eu ştiu, o dorinţă, uite aşa, să se termine totul mai repede şi să mă văd odată plecat! (În limitele aceluiaşi decor descoperit de reflector, câteva spaţii suplimentare de joc: o măsuţă cu două fotolii, oarecum distanţate de rest, un mic balcon spre exterior, un telefon presupus într-o încăpere alăturată. Invitaţii 8 – 10 persoane, aşa cum va reieşi de altfel şi din replică.) Sărbătoritul, după cum îţi închipui, era inginerul Radu Andone. Gazda – Natalia. Noi îi spuneam Nata. Iar în funcţia de capelmaistru, stricându-ne tot cheful, tehnicianul acela cu cimentările. Valentin Horia.

  HORIA: Îngăduiţi-mi, tovarăşi, să salut prezenţa celor mai apropiaţi colaboratori ai inginerului Radu Andone! (Toastează.)

  TEIU: Iar colaboratorii, cum ar veni, eram noi: Pandele, care-i tot închidea gura lui Horia şi-l aşeza jos… (îl şi aşază); Cristea care nu băuse la viaţa lui din păhărele din astea cât degetul… (le arată) şi nici n-ar fi băut în ziua aceea, să-l tai, că nu degeaba se spune că omul bătrân are un al şaselea simţ. Şi, în sfârşit, mai eram eu (a intrat şi el în cadrul decorului), şi mai era Jana, care se tot învârtea în faţa unei oglinzi (interpreta intră şi ea în rolul Janei), şi-i tot explica lui Cristea, săracu’ (Cristea s-a apropiat şi el de oglindă), de ce-i mai bine să-ţi lucrezi rochiile la „Arta modei”, la Bucureşti, unde, vezi dumneata, aştepţi numai şase săptămâni până la prima probă.

  JANA: Cum ţi se pare, nea Cristea?

  CRISTEA: Cam albă…

  JANA: Tovarăşe Cristea!

  CRISTEA: Şi scurtă.

  JANA: În partea din faţă?

  CRISTEA: În partea de jos…

  JANA: Ai îmbătrânit, nea Cristea! Frecţie, reumazol! Ai rămas în urmă cu moda!

  CRISTEA (explodând): Păi, cred şi eu! Moda! Că la modă mă şi gândeam! N-am umplut nici prima cisternă cu petrol şi – poftim – noua modă!, petreceri, muzică, dans…

  JANA (ca o reclamaţie): Auzi, tovarăşe Teiu!

  TEIU (de departe, sălii): Da, auzeam… Şi mă gândeam şi eu: ce rost are această festivitate? Am săpat o sondă, e adevărat! Am ajuns şi la petrol, am cimentat şi coloana… Dar tu. Radu Andone, şi tu, Nata… ba chiar şi tu, Valhoria! Hai, răspundeţi, cu mâna pe inimă: n-ar fi fost mai potrivit să mai aşteptăm o zi-două, să fi intrat cum se zice în extracţie normală, şi-abia după aceea, poftim, şi festivitatea festivităţilor?

  JANA: Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că vorbeşti singur.

  TEIU: Greu e până te obişnuieşti.

  JANA: Şi că te-am adus legat!

  TEIU: Ei, nu! Chiar legat, nu!

  JANA: Sau c-ai venit numai aşa… de dragul nu mai ştiu cui.

  TEIU: Al rochiei! Orice rochie se cere înnoită. Sarcină!

  JANA: Şi nu puteam decât aici (anticipând o anumită animozitate), în prezenţa tovarăşei Nata…

  TEIU: Nu, la Nata nu mă gândisem.

  JANA: Sau poate îţi închipui (ceea ce ar întrece măsura) că mă aflu aici pentru Radu?!

  TEIU: Nici el n-a observat rochia?

  JANA: Că m-oi fi îndrăgostit de descoperirile lui.

  TEIU: Oricum, ar fi fost mai frumos să observe.

  JANA: …Dar eu îl cunosc de foarte multă vreme! L-am avut şi profesor! Şi aşa, strict din respect…

  TEIU: De la „strict” începe. Asta-i sistemul!

  JANA: Şi dacă am venit la această sărbătorire e pentru că, ştiinţific vorbind…

  TEIU: Când e de-acu’ „ştiinţific” – o-ho-ho! – e grav!

  JANA: E pentru prima oară când se reuşeşte un foraj rapid.

  TEIU: Şi dacă-i şi „prima oară”… Gata! S-a terminat!

  JANA: Eu nu-nţeleg ce vrei mata, Petre Teiu?

  TEIU: Aş fi vrut să nu uiţi că festivitatea aceasta e organizată de Nata, că Nata îl cunoaşte pe Radu ceva mai de mult… că a venit la schelă special pentru Radu… Şi că nu-mi vine a crede să fi organizat toată această petrecere, când n-ar fi fost nici momentul, numai de dragul ochilor tăi.

  HORIA: Îngăduiţi-i, tovarăşi, prietenului dumneavoastră, Valentin Horia…

  CRISTEA: Auzi, mă Pândele, te strigă prietenul! (Semn să-i închidă gura).

  HORIA (eliberându-se): Îngăduiţi-mi un toast în sănătatea Măriei Andone! (Apropiindu-se de Maria Andone, care a intrat şi ea în atmosfera petrecerii.) Cu regretul imens că fiul dumneavoastră v-a invitat la schelă abia acum, cu ocazia terminării lucrărilor, şi că nu v-am cunoscut mai devreme, îngăduiţi-mi să mă bucur alături de dumneavoastră, să vă felicit!

  CRISTEA (jocul anterior): Pandele, felicită-l şi tu!

  MARIA (după ce a ciocnit cu cei mai mulţi, în faţa lui Teiu): Dumneata nu ciocneşti?

  TEIU: Pentru bucurie?

  MARIA: Pentru liniştea acestei clipe.

  TEIU (punând paharul deoparte): Nu, în liniştea acestei clipe nu cred!

View All Previous Posts
AnnaE
#6

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.

  MARIA: Nu-i meritul tău!

  NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!

  MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?

  NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?

  MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…

  NATA: Ar fi putut să-l oprească.

  MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!

  NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?

  JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…

  NATA: Uneori pari mai puţin naivă.

  JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…

  NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.

  JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.

  NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?

  JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.

  NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!

  JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…

  NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!

  FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)

  CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!

  TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?

  CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.

  TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!

  CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?

  TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!

  CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.

  TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!

  CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…

  TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.

  CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…

  TEIU: Asta nu-i un motiv…

  CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!

  TEIU: Ce vrei să spui?

  CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!

  TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…

  CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.

  TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!

  CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!

  TEIU: Şi cine s-o conducă?

  JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!

  CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!

  JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!

  CRISTEA: Asta-i altă problemă…

  JANA: E aceeaşi, nea Cristea!

  CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!

  JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?

  CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!

  JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.

  CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?

  JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.

  CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.

  JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!

  CRISTEA: Cum adică… specială?

  JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.

  CRISTEA: E vorba chiar de tine?

  JANA: De mine.

  CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!

  JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.

  CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?

  TEIU: Nu zic nimic.

  JANA (ministrului): E dreptul meu!

  CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!

  JANA: Şi ar fi o nedreptate…

  CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…

  TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…

  CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!

  TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!

  CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!

  PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…

  CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!

  PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…

  CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.

  PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.

  TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…

  PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?

  TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.

  PANDELE: N-o opreşti?

  TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)

  RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.

  NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!

  RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?

  NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!

  RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)

  TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…

  JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”

  TEIU: Şi, vezi să fii atentă!

  JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…

  TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.

  JANA: Am să sun.

  TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”

  JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.

  TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.

  JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.

  TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.

  JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”

  FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)

  RADU: Presiunea a trecut şi de 85.

  TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!

  RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.

  TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?

  RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.

  TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!

  RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!

  TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!

  RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…

  TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.

  RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!

  TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.

  RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!

  TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!

  RADU: Şi atunci?

  TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.

  RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…

  TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.

  RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!

  TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.

  RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!

  MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!

  RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.

  MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?

  RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!

  MARIA: Radule…

  RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…

  TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!

  RADU: De ce mi-ai spus să aleg?

  TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!

  MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)

  TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.

  JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)

  RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?

  TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.

  FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.

  CORTINA.

AnnaE
#7

PARTEA a III-a.

  La ridicarea cortinei, ca şi la începutul părţii I şi a II-a, Maria Andone la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreţi a reflectorului, aceeaşi atmosferă.

  INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – şi n-aş voi să anticipez asupra semnificaţiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenţia se desfăşurase – aş spune – peste aşteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana şi, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă aşa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecţie a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre şi – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, şi Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate şi acum sub presiune continuau să fie casante. Şi ar fi fost suficient o simplă imprudenţă ca sonda, zăcământul, viaţa acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Şi l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, şi sonda. Prinsă Insă de şuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanţă mai are cum? La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţa! Am depăşit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morţi autentice, cu sentimentul neaşteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie şi azi… şi cu convingerea că în fiecare seară. în faţa mea, la spectacol, vor fi zeci şi zeci de Jane, băieţi sau fete… Da, am spus intenţionat băieţi sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, şi tocmai aceasta din urmă a transformat, aş spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine şi eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar şi prin aceste scurte comentarii care preced acţiunea, eu am fost solicitată în permanenţă ca, în afara rolului Janei. să interpretez şi un al doilea, al meu, al actriţei având şi ea o anumită experienţă de viaţă, sentimente şi resentimente. Şi dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufleteşte că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înţelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră şi, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuţia cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit şi care au fost, în ultimă instanţă, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenţie, înainte de a fi alergat spre baracă? (Şi întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranţă şi-n viaţa dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare şi stranie frământare…

  RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin şi alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simţeam răsuflarea şi, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenţie, mi se părea că-mi şopteşte: „Mai repede, mai repede! M Şi auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înţeles şi pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Şi tot eu îmi răspundeam: dar tu ce ştii despre „el”? Ai trăit doar atâţia ani alături de acest „el”… Mai ţii minte, cel puţin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în faţa unui birou elegant – biroul din Bucureşti, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)

  TEIU (scoţând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic şi câteva probe de ţiţei…

  RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…

  TEIU (întrerupându-l): Acest ţiţei aşteaptă să fie extras!

  RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…

  TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!

  RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristeţe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!

  TEIU: Te înşeli! Îl cunoşteai de ani şi ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci şi sute de ori! Şi sub haina diferitelor lui vârste şi înfăţişări ai regăsit de fiecare dată acelaşi şi totodată alt „el”… Aminteşte-ţi!

  RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colţ al scenei spre colţul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)

  UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumăraţii tăi colegi de liceu, care te-am simţit întotdeauna străin de preocupările noastre şi preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.

  O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simţisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…

  UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puţinii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparţi de maior.

  RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuţi altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…

  TEIU: A fost acelaşi „el”.

  UN STUDENT: Şi tot „el” a fost şi colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îţi cerea să deschizi ochii şi să priveşti în jur…

  RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…

  UN ALT STUDENT: Şi aminteşte-ţi atunci şi de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran şi că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu şi Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)

  RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubeşte?

  TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubeşte pe cel care ai putea deveni.

  RADU: E convinsă că nu mă va înşela niciodată.

  TEIU: Cât timp vei fi celebru… şi numai dacă vei fi!

  RADU: Uneori, o descopăr gândind ca şi mine.

  TEIU: Părăseşte-o atunci. Pană nu-i prea târziu!

  RADU: Dar nici măcar n-o cunoşti!

  TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.

  RADU: Cu ce drept îţi permiţi să mă judeci?

  TEIU (părăsind momentul retrospectiv şi reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiaşi „el”.

  UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima şi a doua platformă): Şi tot „el” a fost şi maistrul acela bătrân – aminteşte-ţi – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învaţă din cărţi, tinere, nu se trece prin brecie!”

  UN TÂNĂR CU OCHELARI: Şi inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!

  ALT TÂNĂR: Şi toţi colegii tăi de la catedră, aminteşte-ţi, şi profesorii… (Radu şi Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8

  RADU (tânăr cercetător ştiinţific): Tovarăşe profesor, ce părere aveţi despre lucrarea mea?

  TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, şi subînţeleg prin aceasta o forţă, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, şi perseverenţă – şi sens!

  RADU: N-am sesizat ideea…

  TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?

  RADU: Dar e o dorinţă legitimă!

  TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poţi trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?

  RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obişnuita morală a profesorului meu. Chiar şi în ultima scrisoare primită de la el…

  TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era acelaşi „el”…

  UN TÂNĂR: Şi aminteşte-ţi şi de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…

  O FATĂ: Eu v-am fost studentă…

  AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuţie cu dumneata acum câteva luni într-un tren…

  AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o şedinţă…

  AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata eşti creatorul unui nou sistem de foraj… (Şi ajungând în sfârşit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele şi Cristea – Iunie 1960.)

  PANDELE: Alege!

  CRISTEA: Trebuie să alegi!

  RADU (ca şi în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Şi cântarul, pentru că în tot şi toate există un cântar, n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.”

  TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.

  RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…

  TEIU: De la acelaşi „el”.

  RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?

  TEIU (întorcându-l cu faţa spre zecile de oameni întâlniţi pe acest „drum al vieţii”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.

  RADU (simplu, o şoaptă poate, dar cu toată semnificaţia actului care-l angajează pentru întreaga viaţă): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeaşi clipă, un reflector surprinde apariţia lui Floricel.)

  FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)

  INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ţi schimbe hotărârea.

  MARIA: A şi încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Şi a simţit atunci şi ea că-l pierduse.

  NATA (lui Radu, ironică): Deci, aşa cum ţi-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!

  RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înţelege!

  NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…

  TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!

  NATA: Şi că riscul singur dă preţuire ideii!

  TEIU: Numai alături de „el” şi prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre uşă.)

  RADU: Ai plecat?

  NATA: Încerc să am bun simţ.

  RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…

  NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!

  RADU: Te-ai întristat, totuşi…

  NATA: Aşa se obişnuieşte…

  RADU (surprins): Şi acum, surâzi…

  NATA: Ca să simplific scena.

  RADU (ca un comentariu): Nata…

  NATA: Ca şi cum ai fi spus: a fost odată o Nata.

  RADU (totul s-a terminat): Nata.

  NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)

  INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!

  TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască şi s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfăţişări.

  INTERPRETA: Şi dacă n-ar fi plecat?

  TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reuşit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înţeles că există două feluri de a iubi: aşa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înţelegându-l, pentru el… şi aşa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Şi în ziua în care ar fi înţeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărţirea lui Radu şi a Natei era inevitabilă.

  FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracţie…

  INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunţat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?

  MARIA: Acelaşi lucru l-am întrebai şi eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i aşa? S-ar putea ca următorul buletin…

  RADU: N-ar mai schimba nimic.

  MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.

  RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…

  MARIA: Există şi acolo o limită?

  RADU: A ajuns chiar la limită. Şi buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.

  TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Şi chiar dacă n-ar fi simţit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară şi în afara lui, dacă Teiu, şi Cristea, şi Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viaţă neînţelegând-o? Dacă n-aş fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alţii? S-ar fi putut împotrivi vieţii? Şi, împotrivindu-se, nu există un moment în viaţa fiecăruia când amintirile răscolitoare şi vinovăţiile vechi încep să ne urmărească? Laşii, dezertorii pot dormi liniştit?

  FLORICEL (reluând scena): Pronunţată infiltraţie de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!

  RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânaţi nici o clipă!

  INTERPRETA (întrerupându-l): Şi a treia întrebare: cerându-le în sfârşit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea şterge prin aceasta urma oricărei vinovăţii?

  TEIU (lui Radu): Telefonează!

  INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micşorează răspunderea, vinovăţia, şi nu-l mai poate scuza!

  TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!

  RADU (din nou la telefon): Nu mai amânaţi nici o clipă! Interveniţi imediat! Perforaţi!

  INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ţi, ar fi fost chiar Jana.

  RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Şi fii atentă cum acţionezi! Cel mai important este „cum”.

  JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuţia nepropunându-şi s-o repete „pe cea de atunci” decât în esenţă şi nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum porneşti pompele… Cum faci perforarea… Aşa am crezut multă vreme şi eu. Darea să înfrunţi presiunea, nu-i suficient să ştii „cum”, trebuie să ştii „pentru ce”.

  RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândeşte-te bine la fiecare operaţie în parte şi numai la operaţia în sine.

  JANA: Numai la şuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mişcarea mâinii, a braţului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti mai întâi că ţie, unei fete de 23 de ani, îţi stă în puteri să eviţi o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniştea şi viaţa unor oameni.

  RADU: Şi să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiţi!

  JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiţi cine eşti… Să nu uiţi că răspunzi… Să nu uiţi că oamenii au avut în tine încredere!

  RADU: Şi dacă nu mai eşti sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…

  JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aş crede în mine!

  RADU (cu îndoială): E totuşi nouă. Jana, e neverificată! Nu ştii ce se ascunde în spatele unei metode noi!

  JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înţelege viaţa. N-ai încredere în mine?

  RADU: Oricât aş avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!

  JANA: Deschide bine ochii… Ţine-i cât mai deschişi! Şi, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!

  RADU: E o clipă decisivă…

  JANA: Toate sunt decisive şi toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.

  RADU: Şi fii puţin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, şi în numele cui?

  JANA: Al lui Bandele, şi al cântecelor sale, şi al lui Cristea, al înţelepciunii, poate; şi al lui Teiu, al credinţei în om; şi al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…

  RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?

  JANA: Înseamnă multă iubire.

  RADU: Să uităm de foraj…

  JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învăţat…

  RADU: Dar eu, înţelege-mă…

  JANA: Şi în fiecare „eu” e iubire. De ce te minţi?

  RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-aşteaptă zeci de sonde.

  JANA: Şi-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit şi murit pentru ea.

  RADU: Dar datoria ta, înţelege…

  JANA: E un ideal, o convingere. Şi-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.

  RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai creşte! Partea ta e făcută!

  JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Şi-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!

  RADU: Teiu îmi spune să-ţi transmit că eroismul înseamnă…

  JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului şi drama care se consumă în această clipă la sondă.)

  RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ţi mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!

  JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)

  RADU (disperat): Jana!

  INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…

  RADU (căutând-o): Jana!

  INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Şi Jana rămasă în viaţă… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarăşe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simţi vinovat de nimic?”

  RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…

  INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.

  RADU: Şi dacă refuz să răspund?

  INTERPRETA: Refuzând, vor înţelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Şi nu te crezi vinovat, vor înţelege şi asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i aşa? – acceptaseşi intervenţia, când sonda fusese salvată şi, în sfârşit, numai ca o consecinţă indirectă a dramei.

  RADU: De ce mi-o spui?

  INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenţie. Şi tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie şi pentru o singură clipă, că Jana a murit direct şi evident ca urmare a amânării intervenţiei?

  RADU: Dar s-a întâmplat totuşi altfel! Şi-n faţa legilor…

  INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca şi pe toţi cei din sală.) Şi numai datorită lor, în faţa legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Şi pentru că ai trecut şi dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine ştie, compătimit. Ţi-ar plăcea să fii?

  RADU: Eşti o interpretă ciudată.

  INTERPRETA: În dezacord cu rolul.

  RADU: Nu înţeleg…

  INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aş fi iubit niciodată! Sau nu te-aş mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ţi ascunzi vinovăţia. Şi dacă Jana ar fi trăit…

  RADU: Ce vrei să spui?

  INTERPRETA: Te-ar fi chemat şi ea aici, în faţa lor (spre spectatori), şi le-ar fi spus (le spune): judecaţi-l! Spuneţi-i că-i vinovat! Şi că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.

  PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuşi să rămână în viaţă.

  INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi şi te desparţi sufleteşte, şi mor, mai ales, atunci când îi uiţi încă înainte de a fi plecat de la teatru.

  CRISTEA (ca şi la început): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă…

  FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Şi chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…

  PANDELE: Şi cum se va termina piesa?

  INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine şi-mi vei şopti: „Am făcut o descoperire!”

  PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…

  INTERPRETA: Mare?

  PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)

  INTERPRETA: Secretă?

  PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)

  CRISTEA: Mai bine ai învăţa şi tu alte cântece…

  PANDELE: Dar tocmai de la cântec porneşte!

  INTERPRETA: Atunci, o ştiu… Cu iubirile…

  PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – şi nu mai râde, Floricel – de noi… de toţi e vorba!

  INTERPRETA (venind lingă Teiu): Şi dumneata?

  TEIU: Aşa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9

  INTERPRETA (deschizând-o şi apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-aţi cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteţi din partea mea spectatorilor. Şi m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, şi mi-am spus: poate aşa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivităţile noastre, cele adevărate, sunt altfel şi că vin aşa dinlăuntrul sufletului, atunci când simţi că ai făcut şi tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Şi-ar mai rămâne, poate, şi sfârşitul poveştii! Radu Andone e şi astăzi la noi… Şi n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot aşa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viaţa, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă ştiţi, cu intervenţiile, că dacă asta ai învăţat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneţi-i că-i de la sine înţeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”

  TEIU (ca o completare a scrisorii): Şi încă ceva; la urmă de tot, întrebaţi-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, ştiind că vă stă în putere să preveniţi o erupţie şi să salvaţi vieţile unor oameni, ce aţi fi făcut?

  — CORTINA –-

 

 

SFÂRŞIT

 

 

  1 Pentru problematica piesei – pentru evoluţia lui Radu Andone, cât şi pentru înţelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj şi nu direct în spatele coloanei de extracţie, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenţia spectatorului spre înţelegerea procesului apariţiei presiunilor interioare, umane, şi nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult şi poate încă insuficient simplificat. Şi daci uneori, să admitem, metafora şi simbolurile vor forţa exactitatea şi preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licenţă vor fi, cu siguranţă, adevăraţii specialişti în petrol.

  2 Păstrarea sau renunţarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.

  3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Fireşte, fără ostentaţie.

  4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înţelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervenţiile melodice reprezintă replici – intenţii, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredinţat textului.

  5 Decorul – în limitele indicaţiilor existente – la aprecierea regiei.

  6 Exprimate laconic, mereu aceeaşi formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitaţie la prudenţă; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.

  7 Relatarea jocului fiind ea înşişi un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reuşeşte, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunţa cu totul la jumătatea a doua a replicii.

  8 În măsura în care, la reprezentaţie, scena ar necesita o anumiţi scurtare, se va putea renunţa la platforma a doua, respectiv la discuţia dintre profesor şi Radu Andone.

  9 În atenţia regiei: În condiţiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenţii ale interpretei şi ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se uneşte cu partea a doua.