NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.
JANA: Să cuceresc? Un bărbat?
NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.
JANA: Nu-i nimic, îl aştept.
NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.
JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.
NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…
JANA (sec): Contez pe bunul simţ.
NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)
MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!
JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.
MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.
JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!
MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.
JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!
MARIA: Poftim?!
JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?
MARIA: Mi se pare că nu.
JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…
MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.
JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!
TEIU: Mincule!
JANA: Lucrez.
TEIU: Nu faci nimic.
JANA: Fac propuneri.
TEIU: Te ţii de prostii.
JANA: Tehnice…
TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …
JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!
TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)
JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)
TEIU: Şi linia aia, ce-i?
JANA: O idee…
TEIU: Prima oară o văd!
JANA: E o idee nouă.
TEIU: Şi acolo, în dreapta?
JANA: Oglindă de beton.
TEIU: La cât?
JANA: La 1300.
TEIU: Şi vrei să perforezi?
JANA: Se înţelege…
RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.
JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.
RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…
TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.
RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?
TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.
RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?
MARIA (surprinsă): Funda?
RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.
TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.
RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …
TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!
RADU (ca pentru sine): Al patrulea…
TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!
MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?
TEIU: Ca să nu ne despartă…
FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!
MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.
TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.
INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?
MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.
INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?
MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.
RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!
JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.
RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?
JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)
RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?
INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…
MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.
RADU: Câţi ani ai, Jana?
JANA: 23…
RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?
JANA: De când mă ştiu.
RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?
JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.
RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?
JANA: Uneori, la erupţii…
RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?
JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.
MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.
JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7
RADU: Un joc ciudat…
JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!
NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.
FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.
TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!
RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.
NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!
RADU: Ce vrei să faci?
NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.
RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…
NATA: Nu trecuse de 40.
RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?
NATA: Nu trecuse de 50.
RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!
NATA: A trecut de 60.
RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.
INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!
RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!
INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?
TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.
INTERPRETA: Trebuia să-l previi.
TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.
RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.
TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…
RADU: Cu sau fără?
TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.
RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?
MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?
RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!
MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?
TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…