CUPRINS:
PERSONAJELE 3
TABLOUL 16
TABLOUL 217
TABLOUL 328
TABLOUL 436
TABLOUL 543
TABLOUL 650
TABLOUL 758
TABLOUL 866
PERSONAJELE:
Fana şi Eliza Ifrim, Cristina Iovan, Ştefan Răducu, Geo Ranet – 18-20 de ani, colegi de clasă sau clase paralele. Caracterologic, fără să epuizăm prezentarea şi evoluţia lor:
FANA – lucidă, incisivă, febrilă, revendicată egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală (depăşind aventura şi modalitatea livrescă). Tentată să protesteze, nu fără vehemente, şi să se opună îngrădirilor (acţiunea le va delimita), Fana e inclusă de regulă tipului, incriminat, de adolescentă mondenă (care îşi „trăieşte” viaţa) şi considerată, cu diferenţieri inerente, o lunatică, o indezirabilă, un „crocodil albastru”.
ELIZA – liniştită, studioasă, cuminte, speriată „să nu ajungă ca Fana”, admirând-o tacit şi realizând, poate nu prea târziu, că sora ei n-o pune numai „în umbră”, ci îi contestă felul de a fi. De aici, protestul de o violenţă extremă şi nevoia de a se apăra acuzând. Că Eliza e tipul preferat de părinţi, de diriginţi şi de bărbaţii peste 35 de ani, care îi apreciază timiditatea şi inexperienţa, docilitatea şi, implicit, conformismul? Asta e drama ei.
CRISTINA – sigură de sine (frumoasă, dezinvoltă, agreabilă), nu se vrea altfel, nu-şi reprimă naivităţile şi n-o înţelege pe Fana (n-a avut experienţele ei). Stenică structural, trece prin dramele vârstei fără să ştie că-s drame (cum le-ar numi tatăl ei, scriitorul Horaţiu Iovan), maturizându-se fără convulsii, dar nu şi fără regrete.
ŞTEFAN – mai robust, mai versat, mai cenzurat în reacţii (în stare să mintă ireproşabil şi să treacă fără efort la cele mai neaşteptate sincerităţi), e din „familia” Fanei, dar e departe (la declanşarea acţiunii) de profunzimile ei. În plus, se vrea foarte matur, ceea ce îi accentuează adolescenţa (farmecul, inconsecvenţele şi nevralgiile ei). Simpatic şi cuceritor, beneficiază, iar uneori şi justifică circumstanţe atenuante.
RANET – cu candori şi desuetudini, dificil şi complicat în esenţă, depăşit, dar nu străin de ce se întâmplă în jur. Indiferent la „modalitatea” Ştefan, pe care n-o condamnă direct (declarat), este opusul ei. Cuminţenia lui – educată, voită şi autoimpusă – ascunde inerent refulări. Când devine agresiv (moralizator şi didactic), justifică o alarmă reală. Ca tinereţea lui – cu nenumăratele încercări şi restructurări proprii vârstei – ne mai rezervă surprize? De aici şi piesa noastră.
În intenţie – o piesă inspirată din viaţa adolescenţilor, a unor adolescenţi (18-20 de ani) care, din multe puncte de vedere, au încetat să mai fie elevi (deşi sunt încă în ultima clasă, a XII-a, ultima lună de şcoală), dar n-au devenit încă altceva… A unor adolescenţi care, în sensul cel mai exact, „se caută”, încearcă să-şi identifice adevăratul lor fel de a fi, sunt preocupaţi, mai mult decât ar dori să o spună, de complicatele probleme ale vârstei, considerată pe drept dificilă.
Dificultatea cea mai mare şi pentru regie – ne gândim la alegerea actorilor – o constituie faptul că aceşti adolescenţii chiar dacă mai poartă uniforme şcolare, nu mai sunt pe structura lor interioară elevi, au crescut şi, oricât ne-ar fi de greu să o recunoaştem, atunci când buletinele lor de identitate indică doar 19-20 ani, sunt mari şi au preocupările unor oameni ce se vor şi sunt mari. (Revendicaţi egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală – cum precizam anterior – ei ne violentează frecvent preconcepţiile noastre conformiste despre elevi.)
De aici şi efortul de a fugi de tentaţiile atât de atrăgătoare ale comportamentului cunoscut şi declarat ca fiind „şcolăresc” dar care i-ar fi deformat, tu esenţă, şi efortul, totodată, de a le surprinde preocupările „extraşcolare”, mai exact „extraprofesionale”, preocupări vizând însă, în egală măsură, maturizarea lor afectivă, morală, cetăţenească, întregul lor mod de a fi şi, în accepţia cea mai înaltă, opţiunile lor viitoare.
De aici şi interesul pentru ce gândesc aceşti adolescenţi când rămân ei între ei, şi bunele noastre intenţii nu aduc în mijlocul lor nici un atotştiutor de profesie. De aici şi alegerea preferenţială a unor tipuri diferind de ceea ce ne place să ne imaginăm că ar fi adolescentul „mediu” sau „tipic” şi alegerea, cu bună-ştiinţă, a adolescentului lucid, matur (sau aspirând spre maturizare), cu adevărat simptomatic pentru această vârstă şi acest moment de tranziţie temperamentală. Tot de aici, în sfârşit, efortul de a le exprima gândurile şi nu de a le surprinde „limbajul”, de a-i supune la röntgenul unor situaţii mai puţin obişnuite.
Acţiunea în zilele noastre.
TABLOUL 1
Scena imaginează o sală de festivităţi, de felul celor existente în mai toate liceele vechi, cu tradiţie. Cromolitografii, panouri cu „promoţii de aur”, un nelipsit bust de poet – importante fiind nu atât diferitele elemente citate (sau altele, mai inspirat alese), cât o anumită „atmosferă şcolară” care ar putea rezulta.
În partea stângă, cuprinzând aproximativ o treime din spaţiul de jos – un mic podium, marcând scena sălii de festivităţi. Fotoliile, unul sau două şiruri – atât cât să indice obişnuita lor amplasare; celelalte – retrase mult, lateral, pentru a degaja mişcarea actorilor.
În dreapta, sus, în secţiune, o încăpere de felul celor destinate proiecţioniştilor de film, transformată într-o veritabilă cabină de sonorizare şi lumini (reflectoare îndreptate spre podium, instalaţii electrice etc.). O scară metalică urcând vertical şi o platformă superioară de trecere fac legătura între podium şi cabina de sonorizare.
Contrastând cu scenografia de ansamblu, pe care am dori-o aerată, modernă, pe podium – câteva elemente naturaliste sugerând decorul unei piese care s-a jucat sau s-a repetat mai de mult. La ridicarea cortinei, podiumul este în plină lumină, în timp ce cabina de sonorizare, pentru moment, în întuneric deplin atât cât să n-o bănuim.
Pe podium, în penumbră – Fana; Ştefan tocmai intră în scenă.
ŞTEFAN: Fana, nu te mai recunosc! Să intri tu, în scenă, de la orele două, când repetiţia începe la trei?! (Agravând.) Şi partenerul tău – lipsă! Nici un adorator! … Cum poţi să îngădui, Fana?
FANA: N-am venit niciodată cu adoratorii la şcoală! Nu inventa! Iar partenerul l-am împuşcat acum 10 minute.
ŞTEFAN; Mai bine îl trimiteai la plimbare, „good boy”, sau „adio, cherie”. Împuşcăturile se pot auzi la direcţie (Apoi. prozaic.) De la ce v-aţi certat?
FANA: De la nimic. I-am cerut un miliard ca să-l suport în scenă, dar el mi-a spus…
ŞTEFAN: Să-i împrumuţi zece lei, îl cunosc.
FANA: Era un atalent…
ŞTEFAN: De la ce v-aţi certat?
FANA: Cum termina replica, indiferent de piesă, începea să ofteze… O dată mi-a şi scris. Spunea c-o să mă iubească etern…
ŞTEFAN (cu gravitate mai mult decât persiflantă): Adică toată viaţa!
FANA (acelaşi joc): Şi după!
ŞTEFAN (întrerupând brusc jocul): Zi, mai bine, că ţi-a venit cheful să-l schimbi! Nu-ţi mai plăcea figura. (Cu importanţă.) Ştim noi! Şi erai înţeleasă cu un altul…
FANA: Exact! încă de acum un an (subliniind), din ziua de 4 septembrie. Îmi pare bine că ştii!
ŞTEFAN: Ce vrei să spui? (Interzis.) Cum adică din 4 septembrie?
FANA: Mi-a fost o clipă teamă că n-ai reţinut totuşi ziua, nefericita zi de început… a marii noastre iubiri! Dar tu, ca o fire sentimentală ce eşti, ai reţinut-o… (Accentuând ironia.) Şi ai jucat excelent: un scurt moment de uimire, o rememorare subită, o umbră de tristeţe, şi acum din nou uimire… De asta te-am şi ales: eşti un actor excelent.
ŞTEFAN: Ultima oară când am recitat o poezie, diriginta a crezut că-mi bat joc! Eu n-am pic de talent… Când vreau să fiu serios – mor de râs!
FANA: Acum un an jucai destul de bine. Şi se simte un progres. Felicitări, Ştefane!
ŞTEFAN: Dar eu n-am jucat niciodată, iar anul trecut, dacă vrei să ştii adevărul… (tentativă cvasisentimentală, mai mult o tatonare) eu nu te-aş fi părăsit, dacă tu…
FANA (întrerupându-l): Uite-te, mai bine, pe text! (I-l aruncă.) Prefer să fii în temă!
ŞTEFAN: Ce text? Vreau să cred că glumeşti! Tu ştii doar foarte bine că eu n-am să accept niciodată…
FANA: Ba da! (Şi ca o confirmare o acestei certitudini.) I-am spus şi dirigintei. Corista s-a declarat şi ea de acord, ca regizoare a spectacolului şi veche cunoştinţă a ta… Iar Ranet a fost de-a dreptul încântat.
ŞTEFAN: Ranet? Ce ţi-a venit să-l amesteci?
FANA: Pentru că nu-l poţi suferi… Şi-i textul lui! Citeşte-l! Hai, curaj! (Printre altele, vag.) Apropo… Nu tu m-ai părăsit! (Apoi anulând.) Hai, citeşte, Ştefan! (Schimb lung de priviri, supraveghere reciprocă.)
ŞTEFAN (deschizând textul şi combinând diferitele precizări cu propriile sale reflecţii): „Viitorul al doilea, anticipaţie lirică de elevul Geo Ranet, din clasa a XII-a C”. – cel mai mare gogoman al liceului – „cu precizarea că în această anticipaţie vor apărea chiar elevii clasei a XII-a” – asta s-o creadă el! – „care, reîntâlnindu-se peste un număr de ani.” – murind cu toţii de bucurie – „ne vor conferi imaginea a ceea ce a devenit, fiecare, în acest viitor…” (Conclusiv.) E sărit de pe linie!
FANA: Eşti un invidios fără margini!
ŞTEFAN: Iar tu-i iei apărarea pentru că Ranet te-o fi făcut „nu mai ştiu ce” în Viitorul lui. (Ipoteză.) Cea mai celebră artistă…
FANA: O simplă dirigintă, atât!
ŞTEFAN: Ei, nu vorbi. O „simplă”! Adică, şcoala te-a ajutat să te îndrepţi, iar tu, în semn de recunoştinţă, ai devenit cadru didactic.
FANA: Exact. (Şi nu regret.)
ŞTEFAN: Am să ţi-o reamintesc în Viitorul lui Ranet, peste vreo 5-6 ani, când ne vom reîntâlni.
FANA: Peste 15. Sau, poate, 25.
ŞTEFAN (uimit, dar… excelent): Şi tu ai acceptat să vii la o reîntâlnire după atâţia ani? Când ai să fii o relicvă? Parcă te văd… Ştii ce vârstă ai să ai? Sunt de pe-acum îngrozit!
FANA: 33 împliniţi… sau, poate, 43…
ŞTEFAN: 53… Dar priveşte-ţi umerii ăştia căzuţi, talia care abia se mai vede. Glezna atât de îngroşată… (cu regret) şi glezna de acum 15 ani… Nici nu ştii ce gleznă aveai!
FANA: Tu, în schimb, pari acum mai serios. Şi, cum scrie Ranet, nu mai eşti fostul elev dintr-a XII-a… Ai crescut foarte mult!
ŞTEFAN: Fenomenal! Am crescut… Cum i-a putut trece prin minte!
FANA: Eşti un apreciat fizician!
ŞTEFAN: Scrie el „apreciat”?
FANA (verifică): Promiţător…
ŞTEFAN: Aha. Şi ce face deşteptul ăsta de fizician, care vine după 15 ani şi promite, dar încă nu-i apreciat?
FANA: Este frământat sufleteşte.
ŞTEFAN: Şi după ce isprăveşte…?
FANA: Se întâlneşte cu o fostă colegă!
ŞTEFAN: E clar! (Se întinde, demonstrativ, pe o bancă.) O să se frământe din nou.
FANA: Ştefan!
ŞTEFAN: Nici un Ştefan! Ai spus ca vrei să repeţi – foarte bine! Că ţi s-a topit partenerul – am înţeles şi asta. Că eu – S. O. S. – aş putea să-i ţin locul – perfect. Dar tu îmi ceri acum să înghit şi toate bazaconiile ilustrului Geo Ranet. Ei bine, le resping.
FANA: Pentru că n-ai poezie!
ŞTEFAN: S-a consumat. Cererea foarte mare! (Subit agresiv, ridicându-se.) Şi să nu-mi ceri mie să joc rolul unui individ (calculează) de 19, să zicem, şi cu 15, aşa, 34 de ani… Ce? Am să arăt eu peste noapte ca unul de 34?
FANA: Arăţi! Arăţi chiar foarte bine… Ai un aer aparte.
ŞTEFAN (flatat): Exagerezi!
FANA: Deloc. Te-ai masculinizat.
ŞTEFAN (rănit profund): Tu să-ţi baţi joc, auzi, de tipii aia ai tai, care te-au învăţat aiurelile astea! Eu nu sunt Geo Ranet sa te fac dirigintă… Eu, cât ai clipi, întorc foaia!
FANA: Asta şi vreau, s-o întorci, să devii agresiv şi furios ca trinitratul de glicerină.
ŞTEFAN: Ce-i… trinitratul ala?
FANA: Formula dinamitei.
ŞTEFAN: Şi agresiv, de ce?
FANA: Eşti un marc talent, o speranţă… Şi te reîntorci în oraşul natal, unde mă regăseşti din întâmplare, pe o strada şi te uiţi la mine pierdut, cu ochi rotunzi de viţel…
ŞTEFAN: Poate încasezi vreo două!
FANA: Eu, care am fost dragostea ta? Aminteşte-ţi, pe când eram într-a XII-a…
ŞTEFAN: A XI-a!
FANA: A XI-a sau a XII-a, asta-i mai puţin important. Dar am fost singura ta dragoste mare…
ŞTEFAN: Că om fi fost izolaţi pe insulă!
FANA: O dragoste care s-a prelungit ani la rând…
ŞTEFAN: Aproape trei săptămâni. Din 4 până la 27 septembrie.
FANA: Iar acum, reîntâlnindu-ne, fii cinstit, nici nu-ţi vine să crezi: „Fana, tu eşti?” (Răspunzând.) „Chiar eu.”
ŞTEFAN: Şi te sărut? …
FANA: În gând! Pentru că eşti copleşit de emoţie, paralizat complet, abia mă ţii de mână. Şi alergăm prin oraş fără ţintă, până ce ameţim… Fii o clipă lucid!
ŞTEFAN: Ori ameţit, ori lucid! Că şi-nainte am alergat, deşi eram paralizat de emoţie. Devin cu totul ilogic.
FANA: Ilogic, da! Riguros de ilogic. Dar fericit c-am ajuns în faţa vechiului nostru liceu… Pentru că am ajuns!
ŞTEFAN: Uite aici m-ai pierdut!
FANA: …Suntem chiar în fata grilajului. Iar dincolo de grilaj, zidurile gri ale şcolii, gata să ne vorbească de atâtea întâmplări…
ŞTEFAN: Poate şi de teza de joi.
FANA: Dar tu ai promovat încă de acum 15 ani, ai terminat facultatea, ai pătruns în nucleu, te învârţi printre electroni şi mezoni… (Şi, ca în faţa unei imaginare intrări în liceu). Hai să intrăm!
ŞTEFAN: O să ne oprească portarul. Că mezonii sunt sau nu sunt, dar instrucţiunile-s clare!
FANA: Noul portar e de treabă, vechiul portar a murit.
ŞTEFAN: Cine să moară. Pandele?!
FANA: Au trecut 15 ani: oamenii-s muritori.
ŞTEFAN (subit realist): Şi noi ne pierdem vremea, poftim! Nu tu un dans, un sărut, nici măcar o abatere mică, mică de tot, cât de mică.
FANA: Ar fi o impietate. Ne aflăm sub impresia şcolii. Şi totul ne copleşeşte (ca şi cum s-ar afla în incinta liceului) mozaicul – tocit; holurile – largi; coridorul – măsurând kilometri…
ŞTEFAN: 126 de paşi!
FANA: …Scara urcând spre înalt…
ŞTEFAN: Vrei să spui: la etaj!
FANA: Dar acum ai o optică nouă, nu înţelegi? Spune ce vezi?!
ŞTEFAN: O secţiune anatomică-adult, pe care un biolog cu sentimentul răspunderii a adăugat ce-i lipsea…
FANA: Eşti un măgar!
ŞTEFAN: Tot eu? După ce am acceptat să repet în toată istoria asta absurdă cu trecut-viitor… şi să improvizez la comandă?!
FANA: Dar noi n-am repetat nici o clipă. Asta a fost piesa noastră, n-are nimic cu Ranet. Iar tu eşti Raf Vallone, pentru ca aşa te vedeam eu pe atunci, în liceu. Şi nu trebuia să uiţi atât de uşor acel 4 septembrie… Bună, dragul meu Raf!
ŞTEFAN: Tu termină cu Raf! Ai repetiţie peste un sfert de oră, corista te „vânează” de mult, pe mine mă aşteaptă o teză…
FANA: Uită-te la panou!
ŞTEFAN: Nu există nici un panou! Ce e cu tine, Fana?
FANA: Panoul care va fi… (Oprindu-se în faţa unui panou la fel de imaginar.) „Promoţia clasei a XII-a”, cu toţi colegii noştri de clasă. Şi tu eşti fericit că-i revezi pe Ranet, pe Eliza… Cristina!
ŞTEFAN: Că mi s-a făcut dor de toţi încuiaţii liceului! Şi mai ales de Cristina, care dansa ca o mătura!
FANA: Dansa splendid – mi-amintesc cât se poate de bine -, dar n-ai dansat niciodată cu ea, pentru că nu îndrăzneai s-o inviţi. Cristina nici nu te vedea… iar tu îi urmăreai ca un prost fiecare mişcare. Te obseda, recunoaşte!
ŞTEFAN (suprasolicitând): Până şi-n somn… Era doar singura fiică a scriitorului Horaţiu Iovan, impostorul acela cu magnetofon şi maşină.
FANA: Eşti un monstru, Ştefan!
ŞTEFAN: Pentru că a spus-o Gavrilescu în clasă, când i-am ars condensatorul la fizică. Dar au trecut 15 ani, poate a murit şi el! (Din sală parvine zgomotul unei bănci răsturnate.)
FANA: Adevărat, nu eşti… (Cercetează întunericul, dar nu zăreşte pe nimeni.) Ai fost un monstru, Ştefan!
ŞTEFAN (scos din sărite): Şi tu ce-ai fost într-a XII-a? Văd că ai uitat dintr-o dată, ai un lapsus grozav: şi ai uitat de „aiuriţii” ăia ai tăi, care te aşteptau în fiecare zi, la plecare, pentru că te stimau – nu-i aşa? – şi voiau să comunicaţi de la suflet la suflet… Şi mai vorbeşti de 4 septembrie…
FANA: Poate că într-adevăr i-am uitat.
ŞTEFAN: Şi ca să-i uiţi mai bine, le-ai telefonat acum 10 minute, că eram în holul liceului, şi te-am auzit foarte bine!
FANA: N-ai avut ce auzi. A sunat mereu „ocupat”.
ŞTEFAN: Asta la început, când ai sunat prima oara. Dar ai sunat din nou: „Aici, Fana. Tu eşti?” Şi pe urma încă o dată „Alo! Fii, te rog, bun…” Apoi ai formai un alt număr, că ai scos un carneţel din servietă… Şi din nou: „ocupat”, scos telefonul din priză sau dispărut fără urmă.
FANA: Sunt noua dirigintă, Ştefan. Au trecut 13 ani… Ai să strici toată piesa. (Din nou zgomote de bancă răsturnată.)
ŞTEFAN: Să-ţi fi păstrat pentru ea partenerul, cel care ştia să ofteze! (Apoi, în direcţia sălii.) E cineva acolo? (Nici un răspuns.) Nu trebuia să-l împuşti!
FANA; Mi l-am păstrat. Trăieşte. Cu el voi juca în piesa lui Ranet. Dar noi avem piesa noastră. Şi-am crezut că mă vei invita, ca şi în urmă cu ani, într-a XI-a, să ne plimbăm, pe străzi – fără text; c-ai să mă crezi suficient de naivă pentru a-mi vorbi din nou de nu ştiu ce locomotivă „Pacific”; şi suficient de romantică pentru a te însoţi, ca şi atunci, într-un turn…
ŞTEFAN (sincer surprins): Care turn?
FANA: Turnul în care am urcat, aminteşte-ţi, pe o scăriţă îngustă, şi tu mi-ai strigat: „Fana, treapta a VII-a lipseşte”.
ŞTEFAN (şi-a amintit): A, da. Tu te referi la… Dar nu a VII-a, a VIII-a.
FANA: Iar odată sus, aplecaţi peste pervazul ferestrei, să-mi arăţi ca şi atunci oraşul…
ŞTEFAN (minimalizând): Două acoperişuri, o stradă…
FANA: Şi ca desert, în amintirea aceluiaşi 4 septembrie, să-mi oferi, în reluare, interminabilul tău repertoar cu minciuni povestea cu pictorul pe care l-ai cunoscut nu ştiu când, cu cele 31 de străzi, proprietate individuală şi, evident, exclusivă… Vai, cât de prost minţeai!
ŞTEFAN: În timp ce tu mi-ai spus că n-ai fost niciodată în turn. Voiai să te cred o naivă.
FANA: Atunci, într-a XI-a, eram…
ŞTEFAN: Şi te-a sedus un netrebnic… Uite-un subiect de piesa!
FANA: De ce să-l consider netrebnic pe bătrânul meu Raf?
ŞTEFAN (definitiv): Fana, concret, ce vrei?
FANA: Nimic, să mă amuz şi să-ţi confirm că ai intuit cât se poate de bine. Am fost mai înainte la telefonul din hol. Şi am format un număr. Apoi încă unul. După care, al treilea… Dar nu mi s-a răspuns. Pentru că eram înţeleasă, cu fiecare în parte, să nu sun înainte de sâmbătă seara. Iar ei – cei pe care îi căutam – nu sunt pompieri, nici „informaţiile” gării şi nici „06”, Salvarea. Ei au, fiecare, program. Iar dacă îi suni mai devreme, înseamnă că tu ai nevoie de ei, c-o să-i ţii la telefon cel puţin 10 minute şi nu vor putea să-ţi răspundă numai cu „da” şi „nu”. De aceea, nici măcar nu se scuză. „Greşeală”, „ocupat”, „formaţi, vă rog, încă o dată…” Cele mai diferite sisteme, dar, de fapt, unul şi acelaşi: „Nu insistaţi, vă rog… Reveniţi altă dată”.
ŞTEFAN: Şi atunci, ţi-ai amintit că există un Ştefan.
FANA: Un fost coleg de liceu, pus totdeauna pe ceartă, poate cam neserios, dar care, de mult de tot, printr-a XI-a, îmi spunea: „Sună când îţi face plăcere, e suficient să-mi spui că eşti tu…” Şi mă invita seară de seară la film.
ŞTEFAN (refuzând efuziunea): Asta ar fi o idee… Reprezentaţia de la „7” o prindem.
FANA: Dar au trecut 15 ani… Sunt căsătorită, Ştefan.
ŞTEFAN: Eu îţi precizez că-i un film cât se poate de bun.
FANA: Cristina-i căsătorită şi ea. Ranet are copii. Numai pe Eliza ai mai putea s-o inviţi… Este tot cum o ştii. Şi-a susţinut, de curând, doctoratul. Eu sunt prea bătrână, Ştefane.
ŞTEFAN: Atunci, tot ce mi-ai spus până acum, şi toată povestea cu turnul şi oraşul meu interior… (din joc) n-a însemnat nimic?
FANA (imitând reacţia lui): Care turn? (Şi pentru că el nu înţelege.) Daca te-aş întreba şi eu, cu acelaşi aer mirat cu care m-ai întrebat înainte „La ce te referi? Care turn? Despre care oraş îmi vorbeşti?”
ŞTEFAN: Ar fi o răzbunare naivă. Eu n-am avut niciodată memorie. Dar asta nu înseamnă deloc ca nu m-ar lega şi pe mine…
FANA: Înseamnă! Scuzele sună fals. Faci gesturi mult prea largi… (Pauză.) Nu te leagă nimic!
ŞTEFAN (iritat din nou): Şi pe tine te leagă? Vrei să-ţi spun adevărul?
FANA: Cred că-l ştiu. Au trecut prea mulţi ani… Am şi un soţ foarte gelos…
ŞTEFAN (regretând): Tu lasă-ţi soţul în pace, uită de toate prostiile astea, acum e trei fără zece. Repetiţia durează o oră şi jumătate. Zic două… Eu te aştept până la cinci.
FANA: Plec imediat! Mă îmbolnăvesc şi plec. Nu mai repet niciodată!
ŞTEFAN: Dar e absurd! Ce-o să zică corista?! Nu mai vorbesc că vine şi un fotograf din oraş… Se fac fotografii la piesa în care tu jucai Vrăjitoarea. Şi filmul e foarte bun… La 9 eşti acasă. Nu are rost să pleci!
FANA Nu mai am răbdare, Ştefan! Nici să repet, nici să fac fotografii! Dar tu ai să începi imediat cu întrebările… de ce? şi pentru ce?
ŞTEFAN: Una singură, Fana…
FANA (încercând să ghicească): De ce te-am rugat să repeţi în Viitorul al doilea?
ŞTEFAN Nu. Fana. Despre noi… Acum un an, în septembrie, fără să-mi explici niciodată, adică fără explicaţii, ai întrerupt. Vreau să zic, „s-a întrerupt” tot ce-a fost între noi… sau ar fi putut fi…
FANA Şi ai regretat?
ŞTEFAN: Dacă spun „da”, ai să crezi că eu îţi propun, acum, să reluăm. Dar fiecare dintre noi a avut între timp drumul lui… Adică – două drumuri. Şi asta n-am înţeles niciodată.
FANA: Ba da, ai înţeles foarte bine. „S-a întrerupt” pentru că am avut două drumuri.
ŞTEFAN: Eu însă voiam să te întreb.
FANA: Trebuia să mă întrebi mai de mult. Sau, cel puţin, să fi avut curajul să-mi spui „Fana, am regretat…”
ŞTEFAN: Ca să te amuzi, ştiu eu! Să afle toată şcoala! Ei bine, nu! N-am regretat deloc. Nici o clipă, să ştii! Şi-am avut de atunci 14 aventuri. După-amiază, a 15-a! Şi nu ţi-am ascultat convorbirea în hol, dar te cunosc. Aşa că n-am regretat niciodată.
FANA: Eu însă, da… Regret.
ŞTEFAN: (înţelegând eroarea): Fana! N-am vrut să spun… Adică, n-ai înţeles! … Nu fugi! Vine un fotograf din oraş… Piesa în care jucai Vrăjitoarea… Ţi-ai lăsat şi textul aici… Te sun diseară, acasă! (Ridica textul piesei, citeşte din nou începutul, mormăie ca pentru el: „Anticipaţie lirică…” Fir-ar el de Ranet!)
