— ÎNTUNECARE -
TABLOUL 2
Pe podiumul aflat din nou în lumină, 6-7 elevi, mai mult decât agitaţi, se ajută şi se încurca reciproc în îmbrăcarea costumelor ultracomplicate, de epocă, în lipirea unor mustăţi menite să-i îmbătrânească, totul între desuet şi ilar.
O VOCE (din semiîntunericul sălii, atât cât să bănuim că ar fi vocea unei regizoare în vârstă): Copii! Vă informez! Facem fotografii! Cei care joacă în spectacol – şi figuranţii, vă informez – să rămână pe scenă! Vom fi expuşi la panoul cel mare, vă informez: 10 lei o fotografie, cine vrea amintiri… Cea mai bună o s-o dăm la ziar… Ascultaţi, vă rog, indicaţiile. (Elevii s-au aşezat în scenă conform ierarhiei prestabilite, în timp ce fotograful – tip de profesionist de cartier – îşi pregăteşte blitzul, imun la avalanşa de indicaţii regizorale, absolut inutile.) Voi doi, băieţii din mijloc, mai colţuroşi, copii! Să vi se simtă durerea! Mai dârji! (Cei doi, 16-17 ani, se încrunta atât cât le stă în putere, dar… inutil.) Şi tehnica! nu uitaţi – este o noapte adâncă …Vreau reflectorul albastru! (Se aprinde imediat reflectorul, moment de care blitzul profită şi el, emoţionând „distribuţia”.) Iar tu, Luiza dragă, reţine că eşti fericită, te rog! Vreau să zic că iubirea transformă… Nu, mult mai fericită! (Blitzul o surprinde prompt lângă un amoraş cu săgeţi.) Acum, ultima scenă, ce faceţi?! Scena cu Vrăjitoarea, adică clementul nostru opus, pe care îl anihilăm… Dar unde e Fana Ifrim, dumnezeule? De ce n-aţi chemat-o? Ca s-o elimin odată! Că doar a ştiut foarte bine… Fără ea – nu! Vrăjitoarea exprimă ceva! Vreau să spun – o idee! Nu vă uitaţi la mine! Ce aşteptaţi? Aduceţi o fată, oricare, pe cine găsiţi pe coridor! Să i se potrivească doar rochia! S-o marcăm ca prezentă. O vom lua din profil… (Agitaţia generală culminează cu aducerea în scenă a Cristinei Iovan, transformată la vedere într-o vrăjitoare „ad-hoc”. I se înfundă bine peruca, i se trage în jos rochia, atât cât să-i acopere gleznele, şi, în sfârşit, blitzul acţionează odată cu ultima indicaţie.) Copii, vă informez, tot colectivul în curte, lângă statuia cea mare, figuranţii sunt liberi, vă informez… Lângă marele nostru poet! Cei mici să se aşeze în fată! (Elevii părăsesc scena, cu excepţia Cristinei Iovan, înlocuitoarea de ultim moment a Vrăjitoarei; peruca de sperietoare de ciori, costumaţia cu totul nepotrivită îi subliniază şi mai pregnant tinereţea, o anume simplitate frumoasă şi o mare nedumerire faţă de neaşteptata ei „aruncare” în scenă. În semiîntunericul sălii – de reţinut -, silueta unui tânăr. Ranet, tentat, s-ar părea, să se apropie de podium. Dar Cristina, relaxată şi amuzata de tot ce vede în jur – nu se ştie observată de nimeni -, a izbucnit într-un hohot de râs. Este momentul în care, spre surpriza ei, dar şi a lui Ranet, tânărul de care aminteam că se aflu în sală, s-a făcut auzită o voce.)
O VOCE STRANIE: Ofelia, deci?! (Cristina a scos un ţipăt.) Julieta, atunci? Ori, poate, cu adevărat vrăjitoare?! (Cristina îşi smulge peruca.) Deci, tot Julieta, ştiam! (Apoi, revoltat.) N-am întâlnit încă fata căreia să nu-i placă teatrul. (Cristina, intrigată.) şi mă jurasem, zău! Cum o descopăr – gata! Un Corso, două filme, trei declaraţii – şi mă îndrăgostesc nebuneşte. (Ranet se retrage continuu.) Dar îţi place să joci… Mortua est, Julieta!
CRISTINA (căutând): Cine a vorbit? Cine eşti?
VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta, (Într-adevăr, reflectorul o urmăreşte atent.)
CRISTINA: Şi vocea?
VOCEA: Dinăuntru… Vreau să spun din cuşca sufleurului.
CRISTINA (verifică): Un mincinos! În cuşcă nu e nimeni!
VOCEA: Simbioză perfectă. Am instalat lângă reflectoare un microfon şi îndeplinesc două funcţii: electrician şi sufleur. (Apoi, prevenitor, Cristina agită firele instalaţiei.) Nu trage de fir, c-ai să-l rupi. Este avut obştesc! (Ranet, imobil, urmăreşte discuţia.)
CRISTINA: Elev?
VOCEA: Oarecum… Sunt în curs de divorţ.
CRISTINA: Din ce clasă?
VOCEA: Ultima înfăţişare. A XII-a.
CRISTINA: Minţi iar?
VOCEA: Pot dovedi. Te cheamă Cristina Iovan, stai pe rândul întâi, banca a treia, iar eu pe rândul doi, banca n-o spun, secret. (S-a mai aprins un reflector; fasciculele celor două reflectoare se agită a clipă, de parcă s-ar căuta reciproc, apoi unul dintre ele se stinge.) M-ai văzut de prea multe ori ca să-mi poţi ţine minte…
CRISTINA: Acum ştiu.
VOCEA: Poveşti! Nu ştii nimic şi ţi-e teamă. Dacă nu ţi-ar fi, ai urca până sus să vezi cu cine ai vorbit.
CRISTINA: Mă faci să râd.
VOCEA: Atunci, te rog… (Reflectorul îi luminează scara.) Este fixată solid. (Cristina începe să urce.) Şi te grăbeşti să urci, ca să nu se vadă că tremuri… (Fasciculul de lumină însă îi urmăreşte, insinuant, fiecare îndoire a genunchiului.)
CRISTINA: Mai sus, te rog.
VOCEA: Vezi că treapta a opta lipseşte!
CRISTINA: Eu vorbeam de lumină…
VOCEA: Ai în faţă un pasaj. A doua uşă pe dreapta este uşa cabinei. Scrie „Sonorizare-lumini”. (Cabina se luminează, ieşind din anonimat exact în clipa în care Cristina va intra înăuntru.)
CRISTINA: Ştefan!
ŞTEFAN: Se zice: „Mâinile sus!” (Schiţează capitularea.)
CRISTINA: Puteam să jur!
ŞTEFAN: Nu le ridic, că minţi. (Lasă mâinile în jos.)
CRISTINA: M-a derutat doar vocea.
ŞTEFAN: Pe reverberaţii. E simplu.
CRISTINA: Deci şi anul trecut, la serbare, tot tu m-ai orbit. Bine că ştiu!
ŞTEFAN (acum nuanţat): Te-am subliniat… (Pardon.) Eu te-am pus în lumină.
CRISTINA: Şi acum doi ani…
ŞTEFAN: M-a rugat Gavriliu, de la fizică, nu puteam să-l refuz…
CRISTINA: Ca şi acum trei ani, mi-amintesc foarte bine!
ŞTEFAN: Eu – conform indicaţiilor regizorale… (Imitând.) „Ştefane, eroina iubeşte, adică scoate-i ochii, comutează rapid…” Şi-am comutat: roşu intens – iubire, galben murdar – trădare; violet eflorat – gelozie… Până m-am pus şi eu la curent. (Orientate la întâmplare, reflectoarele luminează, rând pe râtul, peruca Vrăjitoarei, nimerită pe capul amoraşului, o spadă înfiptă într-o rochie de epocă.) Viaţa are legile ei…
CRISTINA: Violetul nu arde!
ŞTEFAN: Când treci prea repede de la roşu la galben, intervine un blocaj.
CRISTINA (atentă la inscripţii): Minţi! Violet nici nu ai!
ŞTEFAN: Se combină. Din roşu scăzut şi albastru. (Trecându-şi mâna peste mâna Cristinei). Trebuie doar să centrezi. Nu te speria… Vreau să spun, cu răbdare… Foarte, foarte atent.
CRISTINA (eliberându-şi mâna): Observ… E dificil… Se cere şi o anumită vocaţie… (Se privesc îndelung, cercetător, supraveghindu-şi reacţiile.) Vreau să spun… un foarte mare talent.
ŞTEFAN: Acum ai spus o prostie.
CRISTINA: Ai combinat greşit… (Pauză lungă.) Roşul tău şi albastrul au refuzat să dea violet…! Într-adevăr, cele două culori au rămas separate, distincte.)
ŞTEFAN: Adică… nu vrei să-nveţi?!
CRISTINA: Vreau să mă conduci până la uşă. (În semiîntuneric, uşa complet etanşa e, într-adevăr, greu de distins.)
ŞTEFAN: Poftim! (Se apropie de uşă.) Cursul e facultativ. Fiecare învaţă când îi face plăcere. (Ştefan apasă pe clanţă, mai apasă o dată, o zgâlţâie puternic – pe faţa lui un moment de surpriză -, apoi cu o înverşunare neaşteptata, începe să lovească în tăblia metalică a uşii.) Nenorociţii! Îi distrug! Ne-au închis înăuntru.
CRISTINA (alarmată): Cum ne-au închis? Nu se poate!
ŞTEFAN: Au făcut rost de o cheie. Au pus o siguranţă pe afară… Dar mă duc cu ei la director! Nu-mi scapă! Aici e un loc de muncă! (Continuă să bată în uşă.)
CRISTINA: Poate că au glumit.
ŞTEFAN: Sparg uşa! Cu mine nu se glumeşte! Şi nici măcar n-o sparg. (Trage o măsuţă lângă peretele lateral.) Am să cobor pe burlan. (Se apleacă peste pervazul unei ferestre plasate direct sub tavan.) Îi ucid!
CRISTINA (încercând să-l oprească): Ştefan, te rog…
ŞTEFAN: Nici 20 de metri! Poftim! (O ajută să se urce pe masă.) Într-o clipă sunt jos.
CRISTINA: Îţi interzic! (Se privesc clipă, surprinşi, apoi, Cristina, spre cineva de jos.) Ei, portar! (Lui Ştefan.) Uite-l că mătură curtea! Strigă-l şi tu. Portar!
ŞTEFAN: Ne-ar trebui o grenadă. E surd. Încă din primul război. Uite, am găsit un pahar.
CRISTINA (dezamăgită): A reintrai în clădire.
ŞTEFAN (consolare): Pe la vreo nouă încearcă de obicei toate uşile, controlează lumina.
CRISTINA: Dar mai sunt şase ore. Tu eşti nebun?
ŞTEFAN: Dacă e vreme urâtă, vine chiar pe la opt.
CRISTINA: Eu am nevoie de aer!
ŞTEFAN: Aer avem…
CRISTINA: Şi ideea în sine că sunt închisă, înţelegi, că nu pot hotărî eu însămi ce fac… Eu nu pot sta într-un loc!
ŞTEFAN: Atunci poate tot reflectoarele… Dacă centrăm foarte – foarte atent…
CRISTINA: Trebuia să te las să cobori pe burlan!
ŞTEFAN: Ar mai fi şi un pic-up, făcut de mine, serios! Cu discul acela nou.
CRISTINA: Poate îl sparg!
ŞTEFAN: Gajuri… (Scoate un pachet de cărţi.)
CRISTINA: Le rup!
ŞTEFAN Şi dacă nu poţi sta într-un loc, asta e foarte bine. Urcăm pe acoperiş, facem plajă la soare…
CRISTINA: Nu trebuia să mă chemi!
ŞTEFAN: De sus se vede întregul oraş. Se vede foarte bine şi gara. (Privind.) Parcă aş zări şi un tren… (Se aude un şuierat.) Să ştii că-i trenul de trei fără cinci.
CRISTINA: Ce importanţă are?
ŞTEFAN: Ar fi trenul lui nea Marin. Am fi salvaţi. Şi e chiar trei fără cinci, dumnezeule!
CRISTINA: Care Marin?
ŞTEFAN: De pe „Pacificul” mare. Mecanicul! (Apoi, cât se poate de tare, în direcţia gării.) „Întoarce-te mai repede. nea Marine şi deschide-ne uşaaaaa!” (Se aude un nou şuierat. Ştefan îl „cronometrează”.) …patru, cinci… şase… şapte. (Apoi, Cristinei.) Ai auzit. La şapte fix se întoarce. Şi-i parolist, îl cunosc. Stăm în acelaşi bloc. Tine la mine teribil.
CRISTINA (reproş): Ştefan!
ŞTEFAN: Fără Ştefan! Ar fi o intimitate. Spune-mi, te rog, Răducu.
CRISTINA: Nu putem aştepta înţelege-mă! Să cerem cuiva ajutor.
ŞTEFAN: Evident… (Privind din nou pe fereastră.) „Hei, pictoreee!” (Cristinei.) Se face că nu aude, măgarul… (Apoi, din nou chemare.) „M-au închis aici cu o fatăăăăă… Sunt compromis! Ajutoooor!”
CRISTINA: Mă mir că nu ţi-e ruşine! (Suspectându-l.) Eu nu văd nici un pictor.
ŞTEFAN: Cel care vine în direcţia şcolii, pe bicicleta aceea ciudată… Cu „şevaletul-catarg” legat chiar de ghidon.
CRISTINA: Zi că-l vezi prima oară!
ŞTEFAN: L-am cunoscut în vacanţă. M-a invitat şi acasă. (Chemare.) „Hei. pictoreeeee! …” Nimic. (N-a auzit.) Tocmai lucra la un nud.
CRISTINA: De bărbat?
ŞTEFAN: Nu propriu-zis… Mai curând…
CRISTINA: Tânără?
ŞTEFAN: Neinteresantă cu totul. Jumătate romantică, jumătate emancipata, cum e mai rău. Şi locuia foarte departe. Apropo…
CRISTINA: Eu locuiesc în centru.
ŞTEFAN: Dară vrei să fii spirituală…
CRISTINA: Laconică. Cum ieşi din piaţă, prima stradă pe dreapta. Ne-am mutat de trei săptămâni.
ŞTEFAN: Pe bulevard? Noul cvartal? (Jucând marea surpriză.) Şi eu, care n-am ştiut, nu te-am condus… Deşi. Oricât, e un timp, zile la rând…, asta e de-a dreptul criminal… Şi dacă socotim…
CRISTINA (socotind): Trei ori şapte – 21 de zile.
ŞTEFAN: Trage-mi, te rog, o palmă. Cristina… (Explicându-se.) De câte ori sar peste cal şi tu simţi (oferindu-i obrazul), ai dreptul la o palmă. (Cristina ridică mâna şi se pregăteşte… să-l sperie. Dar înainte de a-l „sancţiona” se aude un târâit prelung de telefon.)
CRISTINA (cu mâna în aer): S-a auzit ceva…
ŞTEFAN: Iertarea! Semn de la Dumnezeu…
CRISTINA (ascultând): Un telefon…
ŞTEFAN: Ceresc. Şi sună jos, la portar. Poate că-i mama ta. A văzut că întârzii şi vrea să afle de ce. (Pauză.) Şi mai ales cine-i măgarul cu care…
CRISTINA: Mama se întoarce luni. E plecată.
ŞTEFAN: Atunci e tatăl tău. (Telefonul insistă.) Parcă şi aud convorbirea… A spus că vine la şcoală… A şi pornit… E aici… Şi va trebui să te iau de nevastă, ca să salvăm aparenţele.
CRISTINA: Tatăl meu e la capătul lumii.
ŞTEFAN (refuzând): L-am văzut acum două zile!
CRISTINA: Nu e plecat, e aerian complet. Şi n-a fost niciodată la şcoală. Nici nu telefonează. Are principiile lui.
ŞTEFAN (admirativ): Modern, frumos… să ia exemplu şi alţii.
CRISTINA: În plus, are de predat un roman, scrie foarte încet. Dar dacă totuşi vrei să mă ceri…
ŞTEFAN (conformându-se): „Ştefan Răducu, accepţi să iei în căsătorie, de bunăvoie şi nesilit de nimeni…” (Pauză.) A încetat să mai sune. (Răsuflă uşurat.) Aveam mustrări de conştiinţă!
CRISTINA: Că m-ai chemat?
ŞTEFAN: Nu… Dar l-am zărit mai înainte pe Geo Ranet ieşind din curtea liceului şi aş fi putut să-l strig.
CRISTINA: Geo Ranet? De ce nu l-ai strigat?
ŞTEFAN: Ar fi fost în stare să vină. Şi pe urmă. Ranet n-ar fi înţeles mai nimic. Sau ar fi înţeles altceva… Ar fi scris şi în jurnal. …Că are un jurnal, ai cuvântul meu de onoare!
CRISTINA: De mâine mă îndrăgostesc de Ranet.
ŞTEFAN: S-a îndrăgostit el, mai de mult; nici o grijă. Te-a şi văzut urcând. Era mai înainte în sală.
CRISTINA: Poate că el ne-a închis!
ŞTEFAN: Nu, asta nu! Fantezie nu are!
CRISTINA: Cineva ne-a închis…
ŞTEFAN: În orice caz, un om care a avut o idee, care a gândit… Ceva în genul destinului!
CRISTINA: Sau poate un nud de-al tău… Cineva cu care te-ai înţeles să ne închidă aici! Dar mâine am să reclam! Că ai un milion de relaţii, ştiu eu… Şi am fost o proastă că am venit până aici!
ŞTEFAN (urmărind pe ceas): 23 de secunde… Mă aşteptam la 30. (Punând o placă.) De câte ori ai iubit?
CRISTINA: De un milion de ori. Ca şi tine, exact!
ŞTEFAN: „De câte ori ai iubit” e titlul melodiei.
CRISTINA: Iar eu te-am informat că am iubit de un milion de ori. (Văzând că a oprit discul.) De ce l-ai oprit?
ŞTEFAN: Am auzit parcă un zgomot… Se apropie cineva.
CRISTINA: Deci, şi laş pe deasupra!
ŞTEFAN: Ar fi vorbit toată şcoala…
CRISTINA: Eu vreau să se vorbească! Pune-l din nou! Mai tare!
ŞTEFAN (intuind exact răbufnirea): Deci, ţi-e teamă de mine…
CRISTINA: De mine!
ŞTEFAN: Şi n-ai iubit niciodată?
CRISTINA: Ţi-am spus.
ŞTEFAN: Nu-nu? (chiar nu?) sau nu reţii?
CRISTINA: Ce să reţin?
ŞTEFAN: Nimic. Înseamnă că merita.
CRISTINA: Cine şi ce merita? De ce atâtea mistere?
ŞTEFAN: Un măgar! Mi-a spus ceva despre tine… Susţinea că nici nu ştii să săruţi!
CRISTINA: Ba ştiu! Dar nu ţi-a spus nimeni – nimic, niciodată! Sunt obişnuitele tale minciuni, tehnica tatonării. Ca să ştii cât de departe poţi să mergi. Şi dacă te voi iubi… Ei bine, află că nu, nici măcar un sărut! Să ştiu bine că stăm aici până mâine! Pentru că eşti cel mai banal dintre puşti, şi pe deasupra un laş!
ŞTEFAN: Iar tu vrei să faci trei copii cu inginerul acela supermoral, în vârstă de 51 de ani, care te iubea de la 16.
CRISTINA (depăşită): Ce inginer?
ŞTEFAN: Marele laureat, tipul acela cu bani…
CRISTINA: Nu înţeleg deloc…
ŞTEFAN: Am făcut şi eu un efort de memorie şi am citat din Horaţiu Iovan, tatăl tău, cunoscutul scriitor pentru tineretul şcolar, pagina 63 sau 165, în care eroina, demnă şi cuvioasă, respinge sărutul penibil care i-ar fi alterat viitorul şi certificatul nupţial.
CRISTINA: Sărută-mă, poftim! Plata pentru citat.
ŞTEFAN (regretând): S-a aprins lumina pe stradă…
CRISTINA: Insist. Vreau să fiu sărutată!
ŞTEFAN: Dar scrie prost, recunoaşte! Şi ne desfigurează, nu c-ar fi tatăl tău… Şi te-ai învăţat să repeţi frazele lui care „sună”. De ce ne face frumoşi şi nu aşa cum suntem?
CRISTINA: Din cauza ta! Pentru că minţi excelent şi pentru că afară, pe stradă, şi în clasă eşti un altul, schimbat. Şi minţi chiar şi în clipa aceasta, discutând cu mine despre literatură, atunci când tu urmăreşti un lucru precis şi respiri agitat… Iar eu sunt la fel ca şi tine, o prefăcută şi o proastă, acceptând să discut despre taţi. Şi el, naivul, retras la capătul lumii, ne crede…
ŞTEFAN: Taţii-s naivi, e drept.
CRISTINA: Pe la vreo 9, diseară, îi voi spune că am avut repetiţie la cor. Am să-l mint excelent.
ŞTEFAN: Cred că au minţit şi ei. Ar trebui să ştie.
CRISTINA: Dar fără violet şi albastru. Fără pic-up, locomotive. „Pacific” şi pictori… (Pauză.) Ai tăi ce sunt?
ŞTEFAN: Aş prefera să dansăm.
CRISTINA: Merit mai mult.
ŞTEFAN: De băut n-am nimic. Am fost tăiat de la primă.
CRISTINA: Deci eşti sărac…
ŞIEFAN: Am 31 de străzi ale mele, 3 parcuri, 22 de bănci, şi mai am o scară metalică – treapta a opta lipseşte -, o scara ducând direct spre acest „turn” izolat…, pentru că nu e o cabină de sonorizare, cum ar părea la prima vedere, e un turn, o redută, şi acesta-i punctul meu de observaţie. (Deschide larg fereastra). Ce înseamnă sărac?
CRISTINA: Foarte sărac. Ca şi inginerul acela de la pagina 65. Fără nimic în plus, poate ceva mai tânăr…
ŞTEFAN: Caută-ţi atunci inginerul! Aruncă-te de gâtul tăticului care a crescut o madonă!
CRISTINA: N-am să mă arunc, am să-i spun adevărul. Cum am urcat pe scară, cum am venit aici…
ŞTEFAN: Dar e absurd!
CRISTINA: Eşti laş!
ŞTEFAN: Nu va înţelege nimic.
CRISTINA: Am să-i explic că am venit să te caut, cu bună-ştiinţă, înadins. Că aş fi vrut să fie ca niciodată în viaţă… Dar tu mi-ai propus să dansăm şi mi-ai vorbit de cele 31 de străzi ale tale, ca în cărţile lui Horaţiu Iovan… scuzându-te… că nu ai coniac. Eu însă voiam să mă înveţi ce nu ştiu… Cum se trăieşte între patru pereţi… Şi să te văd cine eşti! (El aprinde un reflector, ea îl stinge.) Pe dinăuntru, Ştefan.
ŞTEFAN: Apropie-te de uşă, apasă, acum, pe clanţă. (Ea se apropie, apasă şi uşa se deschide.) N-a fost nici o clipă închisă.
CRISTINA Ştiam. Acum ai fost bogat!