TABLOUL 4
În scenă, în limitele aceluiaşi decor funcţional, camera celor două surori. Fana şi Eliza Ifrim, importantă fiind nu atât alegerea elementelor care vor sugera decorul, cât crearea, cu ajutorul recuzitei, a acelui amestec de ordine exagerată şi dezordine-limită, specifice oricărei camere în care locuiesc două temperamente atât de profund diferite. Dacă o terasă, bunăoară, un fotoliu, o măsuţă de lucru şi o frânghie de rute pot avea acelaşi efect, camera – evident – e în plus. Ca desfăşurare a scenei, subliniem că, tocmai în momentele de maximă confruntare, le vom regăsi sufleteşte surori. Duşmănia lor este tot afecţiune. Dar o afecţiune aparte. Iar acuzaţiile reciproce, paradoxal, sunt tot atâtea prilejuri de reciprocă invidie.
FANA (sporind dezordinea camerei): Am nervi – sunt nervii mei! Turbez – cu atât mai bine! Explodez – mă priveşte! Dar dacă pun un lucru pe masă vreau să-l găsesc tot acolo. Pe masă! Pantofii lângă scrisori, şi ciorapii acolo unde am vrut eu să-i arunc, sub dulap!
ELIZA: Zi că-l iubeşti!
FANA: Iubesc dezordinea mea! Nu mai fi atât de subtilă, şarpe cu ochelari!
ELIZA: Te-ai trădat ca o proastă!
FANA …Dar un şarpe cu aer de madonă sixtină! Gata să mă salvezi la fiecare două minute de la ultima compromitere. Cea mai îngrozitoare!
ELIZA: Îl iubeşti pe Ştefan!
FANA: Iubesc toţi Ştefănii din lume!
ELIZA: Şi eşti înnebunită din cauza ei, a Cristinei, c-au stat toată după-amiaza acolo, sus, în cabină.
FANA: Să fi rămas toată noaptea. Nu-i treaba mea.
ELIZA: Dar au stat. A urcat la el. Asta-i adevărul. A văzut şi Ranet.
FANA Binevoitorul Ranet, care a dat imediat telefon colegei sale, Ifrim. Să afle toată şcoala, tot oraşul! Nu cumva să nu aflu şi eu! Şi-am să-l ucid.
ELIZA: Nu m-ar mira deloc.
FANA: Am să-l ucid pe Ranet. Şi mai ales pe tine. Că v-aţi adunat, doi îngeraşi, veniţi direct din viitorul al doilea, să discutaţi despre iubire. Ei, nu, îl cobor eu pe domnul Ranet pe pământ!
ELIZA: Nu ştia ce să facă…
FANA: Şi ţi-a cerut ţie sfatul! Ţie – marca specialistă a liceului, responsabila cu toceala, tu, care n-ai sărutat nici un câine!
ELIZA: Suferi că ţi l-a luat!
FANA: …Şi-aţi hotărât imediat o adunare festivă, o discuţie în clasă, o scrisoare la ziar… sau poate i-aţi spus dirigintei?
ELIZA: Ţi-ar fi convenit, cred şi cu. Ai fi fost răzbunată.
FANA: Eu – răzbunată?
ELIZA: Uite-te cum arăţi. Eşti gata să mă zgurii!
FANA: Ba bine că nu! Poate ai vrea să te mângâi! Ce ţi-a venit să te amesteci? Cine ţi-a dat dreptul să judeci ceea ce nu înţelegi?
ELIZA: Fii cel puţin cinstită. Zi că-l iubeşti!
FANA: Nu-l pot iubi. Ştefan e pentru mine un puşti. Un puşti cu care m-am plimbat într-o seară. M-a sărutat sau nu… Asta a fost cândva şi am uitat. Eram însă a 15-a lui aventură sau prima. Iar eu, din naivitate, am încercat să-l trezesc şi să-i spun că „aventurile (subliniind, cu bună-ştiinţă, livrescul) – chiar şi cele frumoase – citeşte! (îi aruncă o carte) – ucid în noi aventura. Şi viitorul al doilea – dar nu al lui Ranet – trebuie să devină prezent” Tu înţelegi ceva?
ELIZA: Ce-i viitorul al doilea?
FANA: „Terasa de peste drum – stai că găsesc (răsfoieşte acelaşi volum) – iar prezentul este terasa asta, a noastră. A scris-o chiar Horaţiu Iovan. (Apoi, renunţând la volum, nici un moment metaforă, ci plasticizate imediată, prozaică.) Şi poate că are dreptate şi el: terasa de-acolo (gest peste drum) n-o văd, e în întuneric. Nu-i locuita. Blocul n-a fost încă predat. Şi pe mine, în plus, mă interesează ce se întâmplă aici, pe această terasa, a noastră.
ELIZA: Şi ce s-a întâmplat sus, în cabină.
FANA: Cabina-i tot aici. Este… acest fotoliu!
ELIZA: Atunci, e aici şi Cristina…
FANA: Fireşte… (Se aşază pe fotoliu, îşi aprinde veioza, o stinge, o aprinde din nou.) Cristina este ziarul de azi, care-i mai nou decât cel de ieri, dar mai puţin decât ziarul de mâine… Şi un ziar nu-l poţi citi decât o singură dată. Mâine, împachetezi cu el un pantof… Dar tu nu mă poţi înţelege… (Stinge încă o dată veioza, aruncă ziarul din mână.) Pentru tine, ziarul e ziar, şi fotoliul – fotoliu!
ELIZA: Cristina-i mai frumoasă ca tine, de ce complici? Resemnează-te! Nu mai fă teorii!
FANA: Frumoasă? Şi tu eşti mai frumoasă! Vino în faţa oglinzii. (O trage lângă ea.) Mult mai frumoasă chiar… Mai ales când iţi vine să plângi… Dar cine-ţi vrea frumuseţea? Cine se schimbă cu tine? Eşti un Ranet în fustă. Nu atragi o privire!
ELIZA: N-am să-ţi mai vorbesc niciodată.
FANA: Învaţă mai întâi să vorbeşti! În loc să plângi, să te aperi… Şi asta fără să alergi pe terasa de peste drum, ca Ranet!
ELIZA: Să pleci! Să nu te văd!
FANA: Cu singura deosebire că tu mă invidiezi – ceea ce-i foarte frumos -, în timp ce Ranet, din întuneric, de acolo (gest spre terasa opusă), mă acuză!
ELIZA: Te acuz şi eu!
FANA: Plângând. Dar plânsul nu se vede. Rămâne aici, între noi. Şi pentru cei dinafară rămâi cea mai nevinovată: fata care n-a plâns, n-a râs, n-a vorbit, n-a tăcut. Şi-ai să te căsătoreşti într-o zi cu un Ranet de vreo 41 de ani!
ELIZA Şi tu niciodată, cu nimeni!
FANA De ce niciodată, Ifrim? Pentru că nu sunt premiantă ca tine? Pentru că văd ceva mai departe? Ori pentru că îmi place să cânt, să dansez, să mă îmbrac?
ELIZA: Te-ai sărutat cu o sută!
FANA Nu-mi amintesc de niciunul.
ELIZA: Dar inginerul acela? …
FANA: A fost un inginer, a fost o zi, o seară… A fost revelaţia că există un astfel de om. Un Ştefan mai bătrân…
ELIZA: Şi studentul de la filologie?
FANA: Tot un Ştefan… Dacă-l voi întâlni vreodată, îi spun.
ELIZA: Mi-e ruşine că am o soră ca tine.
FANA: Şi mie. Pentru că vei deveni un apreciat doctor în ştiinţe, o femeie foarte stimată, dar cu o mie de crize care va plânge în pumni! …
ELIZA: Eşti rea! Eşti rea! Şi inventezi… Eşti rea!
FANA: O vrăjitoare, sau, dacă vrei, o dirigintă… Ăsta e rolul meu! Nu l-am ales, mi-a fost dat.
ELIZA: Te iubeşti doar pe tine.
FANA: Şi tu la fel. E, de altfel, singurul nostru lucru comun. Poate şi răutatea… Dar tu n-ai fantezie, îţi lipseşte cianura…
ELIZA: Parcă-i văd braţ la braţ, într-un parc… (Răzbunată.) Pot avea fantezie şi eu!
FANA: Te înşeli. E târziu. Acum dorm amândoi şi se visează cel mult pe banca din colţul aleii, unde e becul ars.
ELIZA: Se sărută…
FANA: S-au sărutat în turn. S-au sărutat la gară…
ELIZA: Şi te doare… Te leagă amintiri.
FANA: Mă leagă o mare tristeţe. Şi mă doare pentru pictorul cu şevaletul-catarg. Mă doare pentru locomotiva „Pacific” şi mă doare mai ales că, încă în seara aceasta, Ştefan, notându-şi numele noii sale cuceriri în agendă, îi va trece alături un „nouă plus”, sau – cine ştie – dacă a fost prea cuminte, un „şapte”… Mă doare pentru el.
ELIZA Dacă te durea şi l-ai fi înţeles mai demult, nu ajungea aici.
FANA Acum îl aperi tu? Nu înţeleg!
ELIZA: Are şi el o dramă. Mi-a spus-o mai înainte Ranet. Dar tu n-ai fi bănuit niciodată.
FANA: Ştefan – un c”m cu drame? (Se amuza îndelung.) A, nu… Ştefan este un mic actoraş, cu un singur rol, incapabil să inventeze al doilea.
ELIZA: Are două case şi patru părinţi…
FANA: E o minciună! Este invenţia lui! Se scuză prin cei patru părinţi, ca să fie compătimit şi iertat. Dar este un truc, dumnezeule! Am să-i spun totul Cristinei! Chiar acum, imediat!
ELIZA: Să nu îndrăzneşti!
FANA (formând un număr de telefon): Alo! … Bună scara… Cristina? Ascultă-mă bine şi nu mă întrerupe, sub nici un motiv. Dacă întrerupi, închid. Nici să nu întrebi de unde ştiu tot ceea ce-ţi voi spune acum. Ascultă-mă foarte atent… Jur să nu mint! Şi, ca să pot vorbi, te asigur, îmi trebuie un foarte mare curaj. Nu răutate! Curaj! Un curaj care, privit din exterior, poate să pară urât, foarte urât! Dar nu-i nici într-un caz gelozie… Să nu crezi cumva că-l iubesc pe Ştefan! Nu! Nu-l iubesc! Poate că nu l-am iubit niciodată. Dar nici el – e singura lui dramă reala – nu mai poate iubi… Şi tu ai fost pentru dânsul un joc! Te-a trecut în carnet: aventura cu numărul 16 şi ţi-a pus un „nouă plus” sau poate, numai un „şapte”… Dar atât: o notă, un număr, un nume. Ai fost o experienţă. Ultima pentru orgoliul lui. Iar prietenii lui, pictorul şi nea Iancu, Marin, de pe „Pacific”, şi turnul, străzile lui cu amintiri, sunt doar un joc. Un ritual. Fereşte-te! Mâine va afla toată şcoala. Ştefan va povesti tuturor: lui Ranet, lui Ifrim – care sunt două molii… Şi n-are patru părinţi, cum va încerca să se scuze. E şi aici o minciună. Un subterfugiu comod, care a simţit că „se poartă”. Să aibă o dramă şi el: o familie, care a încetat să mai fie familie… Dar nu-i adevărat! Aşa că, mâine, Cristina, aşteaptă-l la intrarea în şcoală şi spune-i tu, mai întâi, că ai glumit. Că ai vrut doar să-l cunoşti, să te amuzi puţin… Şi repetă acelaşi lucru faţă de Ranet şi de Ifrim. Pentru că nu sunt decât două molii, doi ingeraşi oribili! Au şi vorbit despre voi! După ei, ar fi trebuit convocate şedinţe şi planificate discuţii… Şi-ţi spun toate acestea, Cristina, pentru că tu eşti altfel. Eşti cuminte, frumoasă. Şi n-ai uitat încă să râzi. Tu râzi foarte frumos. Şi nu eşti acuzată, ca mine, că le-ai sărutat cu o sută… Dar eu nu mai ţin minte pe nimeni. Şi dacă nu ţin minte, înseamnă că n-a fost aşa. Numai tu, înţelege-mă bine, consideră totul o experienţă închisă. O simplă experienţă. A fost o lecţie doar… despre dragoste. Dar nu ni s-a predat „când” şi „cum” trebuia, şi-am dat extemporal… Am luat „3”. Important e să fie ultimul „3”. La revedere, Cristina!
ELIZA: Fana, tu vei fi o mare actriţă!
FANA: Ce vrei să spui?
ELIZA: Că eu sunt o proastă, Fana. Nu sunt nimic… Sunt Ifrim!
FANA: Tu ai înnebunit! De ce plângi?
ELIZA: Plâng pentru mine, Fana. Că n-am luat niciodată un „3”. Şi pentru că tu ai format numai cinci numere, nu şase. Şi n-ai vorbit cu nimeni. Ai vorbit doar pentru mine. Şi mi-ai vorbit cum nu mi s-a mai vorbit niciodată. Tu vei fi o mare artistă!
FANA: Nu vreau să plângi!
ELIZA: Nici nu plâng. Mă bucur. Şi râd… uite, (încearcă, dar inerent – eşec), că mi-ai spus adevărul… Şi mă bucur că nu te-ai iubit niciodată cu nimeni… Sau te-ai iubit, dar ai uitat, şi-atunci n-a fost totuşi iubire… Şi-mi pare rău că n-ai avut curajul să-i spui totul Cristinei. Cineva trebuie să aibă curaj…
FANA: Va afla într-o zi…
ELIZA: Nu într-o zi! Trebuie să afle peste un singur minut, peste o singura clipă! … Şi-am să-i spun cu adevărul!
FANA: Eliza, te rog… (Încearcă s-o oprească.)
ELIZA (la telefon): Alo! Buna seara. Cristina… La telefon. Ifrim.
— ÎNTUNECARE -
TABLOUL 5
Scena se desfăşoară la interval de 7 zile. Câteva noi elemente de decor sugerează sala de gimnastică a şcolii. În scenă, Fana, în picioare, pe bârnă, încearcă să ajungă la capătul ei.
ŞTEFAN: Fana, te rog! Este absolut fără sens! Şi nici nu e momentul…
FANA: A fost ideea ta!
ŞTEFAN: Ideea mea? Să faci exerciţii la bârnă?
FANA: Să ne întâlnim în sala de sport. Nu m-aş fi gândit niciodată.
ŞTEFAN: Fana, eu îmi joc cartea cea mare. Peste două ore exact, pot fi dat afară din şcoală.
FANA: Şi eşti speriat?
ŞTEFAN: Speriat.
FANA: Superstiţios?
ŞTEFAN: Termină!
FANA (prezicătoare modernă): Dacă ajung până la capătul bârnei fără să cad, îţi rămâne o şansă…
ŞTEFAN: M-a chemat diriginta… De discuţia asta depinde… Tu nu auzi ce-ţi vorbesc?
FANA (aceiaşi joc): Mă concentrez. Este spre binele tău.
ŞTEFAN: Fana, diriginta are încredere în tine. Ştie că eşti nebună… Tu ai putea să-i explici…
FANA: Şi pentru „explicaţii” ţi-ai amintit că există o Fana… Vechea Fana Ifrim!
ŞTEFAN: Tu mă cunoşti… Tu eşti singura care…
FANA: Singura – eu? (Îşi pierde echilibrul.) Fii cel puţin cinstit. (Sare jos de pe bârnă.) Spune-mi că, faţă de Cristina, sau de oricare alta, trebuie să „pari” şi să-ţi păstrezi o imagine nealterată… Că pentru aceşti îngeraşi – nu-i aşa? – trebuie să ai o cămaşă curată şi un suflet de neînţeles. Pe când cu mine-i mai simplu eu te cunosc de mult, şi n-o să se întâmple nimic dacă vei fi mai neîngrijit şi îngrozitor de speriat. Dar, hai, spune odată ce vrei: o mângâiere, un sfat, ori, poate, să-i dau asigurări dirigintei că Ştefan Răducu, dintr-a XII-a, se va îndrepta peste noapte?
ŞTEFAN: Deci, mă refuzi!
FANA (cu emoţia unei declaraţii de dragoste): Luminal – dacă vrei, 20 de pastile, oricând!
ŞTEFAN: Tu eşti lucidă, Fana.
FANA Pe vremuri era un defect: „eşti prea lucidă. Fana! Tu şi când săruţi, reflectezi…”
ŞTEFAN: Au mai rămas două ore! Voi fi dat afară din şcoală!
FANA: Să fii!
ŞTEFAN: Dar nu am nici o vină, înţelege! S-au adunat aparenţe! Nu-s strălucit la română, admit: nu am decât note de „3”; sunt uneori şi obraznic… adică spun în fată ce cred şi, poate, cui n-ar trebui; n-am înţeles nici de ce ar fi fost necesar să fac pe călugărul la vârsta de 18 ani împliniţi şi am recunoscut că am avut două-trei cuceriri, nu am stat să le număr… Dar care-i vina reală?
FANA: Una singură!
ŞTEFAN: Spune-o!
FANA: Aerul de nevinovat. Şi ideea asta stupidă de a încerca să joci teatru cu mine, când eu te cunosc – şi tu ştii – cum îmi cunosc buzunarul… Şi faptul că-ţi scoţi, în prim plan, cuceririle – pentru că m-aş număra printre ele dar ascunzi foarte abil, ceea ce e mai grav, că eşti un mic profitor.
ŞTEFAN: Eu profitor?!
FANA: Da, profitor! Şi pentru un sărut, două comutatoare, „roşu intens şi albastru”, plus o centrare lentă – interesate şi ele – i-ai cerut unei naive patente să-ţi facă teza a doua zi, la româna „Hai, Cristinel, te rog, să nu rămân corigent…”
ŞTEFAN: N-a fost aşa!
FANA: Ba da!
ŞTEFAN: Ne-a dat două subiecte, ascultă: poetul preferat – o prezentare banală, dar eu n-am nici un poet preferat; şi o compoziţie liberă: „Ziua cea mai frumoasă”, ceva cu floricele, la care nu mă pricep…
FANA: Pentru că n-ai avut o astfel de zi.
ŞTEFAN: N-am avut…
FANA: Să fi scris adevărul… Pentru sinceritate ţi-ar fi dat două puncte în plus.
ŞTEFAN: Că pe dirigintă o fi chemând-o Fana Ifrim, şi-i dementă!
FANA: Vrei să spui genială…
ŞTEFAN: Îşi bagă nasul în toate!
FANA: Are un nas genial!
ŞTEFAN: Dar n-am copiat, tu n-auzi?! Cristina a ridicat foaia de hârtie spre mine şi, pe foaie, fără să ne fi înţeles dinainte, scrisese numele meu. Ce-aş fi putut să mai fac?
FANA: Nu înţeleg… Tu îmi spui mie cam ce-ai dori să-i transmit eu dirigintei, sau vrei, într-adevăr, să te cred?
ŞTEFAN: Nu puteam s-o opresc, ăsta-i adevărul curat.
FANA: Deci, tu ai fost obligat să accepţi toată această substituire: tu te-ai sacrificat, ai fost constrâns, victima întâmplării…
ŞTEFAN: Victimă, da… (Apoi, renunţând.) Am avut şi ghinion…
FANA Şi dacă teza ţi-ar fi fost anulată, fără nici un fel de sancţiune… ai fi fost liniştit? Recunoaşte! …
ŞTEFAN: Anulată? Cum?
FANA: Vin de la dirigintă. Mi-a spus că reflectează… Adică, s-a şi decis…
ŞTEFAN: Simt invenţiile tale. Ce căutai la ea?
FANA (fără să-şi dezvăluie improvizaţia): Ştia cam fost într-o vreme prieteni şi-a vrut să-şi formeze o părere. Adică, să mă întrebe ce cred.
ŞTEFAN: Pe cuvântul tău de onoare?
FANA: Am plecat de la ea acum o jumătate de oră. (Calculând cu precizie efectul.) Secretara tocmai „bătea” decizia de eliminare.
ŞTEFAN: Decizia? Doar tu singură ai spus…
FANA: Nu scria pentru ce. Adică scria… Dar nu era nimic despre teză.
ŞTEFAN: Pentru jurnal, e clar! M-a reclamat Ranet: (Pauză.) Ştia şi de jurnal, nu-i aşa?
FANA: Absolut tot. Aflase. Dar nu de la Ranet, de la tine!
ŞTEFAN: Că-s somnambul şi vorbesc noaptea-n somn!
FANA: Te poţi trăda şi altfel. Şi te-ai trădat încă de-a doua zi, deşi… Interesant… Cum ai reuşit să i-l furi?
ŞTEFAN: Mi l-a dat, pur şi simplu. M-a rugat să-l citesc.
FANA: Şi tu, ca să-l îngrozeşti pe Ranet, ai întrebat-o pe dirigintă dacă jurnalul literar nu reprezintă, în zilele noastre, un gen desuet. (Pauză.) Cum ţi l-a dat? Voia să-i faci cumva o recenzie? Dacă l-ai avut de la el, cu atât mai mult nu aveai voie să-l rupi şi să trimiţi fiecărui elev câte o foaie. Pentru că tu le-ai trimis, recunoaşte!
ŞTEFAN: Să dovedească, poftim!
FANA: Diriginta nici n-a urmărit să dovedească ceva. Mi-a şi spus: clasa ştie exact adevărul, opinia e creată… Pe ea o interesa (se simte c-ar dori să vorbească în stilul dirigintei) „cum n-ai înţeles până azi că un jurnal intim nu se poate fura, că-i altceva… e un om…”
ŞTEFAN: „Un sufleţel rănit… (Persiflant.) Ranet să-mi înalţe o statuie că i-am spus adevărul. Să se mai termine odată cu sensibilii ăştia, îngropaţi în jurnale!
FANA: Ţi-era teamă de el, pitecantropus! Voiai să-l compromiţi! Deşi în faţa lui ai încercat, numai în urmă cu câteva seri, să-l înduioşezi cu dramele tale, pe care nu le-ai trăit, cu cei patru părinţi… Şi asta i s-a părut de acum dirigintei…
ŞTEFAN: Deci, tot de la Ranet! Şi mai voiai să-l aperi!
FANA: Nu, asta ştia de la mine. Pentru că invenţia cu cei patru părinţi n-am putut s-o ascund. Nu mai era o teza înlocuită în mod stupid, nici un jurnal pe care ai îndrăznit să-l distrugi. Era de-acum un calcul şi – cum zicea diriginta (din nou efortul de a-şi aminti exact) – o maşinaţie, o înţelegere dubioasă a vieţii şi o adaptare la consensul unei aparente morale: „Nu eu, părinţii mei…”
ŞTEFAN: Trebuia să mă aştept.
FANA: Eram obligată s-o fac… Numai că n-am fost în stare. N-am putut să i-o spun nici Cristinei. Şi numai naivul Ranet a încercat să te apere în faţa dirigintei, rugând-o să nu te elimine… pentru că ai avea patru părinţi.
ŞTEFAN (bănuitor): Naivul Ranet… Vrei să spui…
FANA: El nu putea bănui…
ŞTEFAN: Şi diriginta?
FANA: Ştii cât se poate de bine. Te-a rugat să inviţi pentru astăzi, la şcoală, pe unul dintre cei patru părinţi.
ŞTEFAN (sincer sau jucând foarte bine): Că apăs pe un buton şi-i aduc la comandă. Nu-i cunoşti pe ai mei. N-am avut pe cine să chem.
FANA: Eu m-aş fi dus la pictor. L-aş fi rugat să se prezinte la şcoală şi să se recomande drept tatăl meu adoptiv.
ŞTEFAN: De care pictor vorbeşti?
FANA: Cel cu şevaletul-catarg, pe care l-ai cunoscut în vacantă şi lucra la nud… Dar tu n-ai îndrăznit, se înţelege, pentru că pictorul, fiind şi el un naiv, ar fi spus adevărul.
ŞTEFAN: Pictorul n-a existat niciodată. A fost creaţia ta.
FANA: Atunci l-aş fi adus pe nea Marin de pe „Pacificul” mare, colocatarul de bloc.
ŞTEFAN: N-a existat nici el… L-am inventat împreună, tu ai uitat?
FANA: Dar dacă i-am inventat împreună şi-au fost cândva ai noştri…
ŞTEFAN (întrerupând-o): Deci, asta e!
FANA: Da, asta… Ar fi trebuit să mă întrebi cel puţin! Şi să nu iei aerul acesta de acuzat pe nedrept… Pentru că nu mie mi-a venit prima oară ideea să mă prezint la şcoală cu un tată fictiv!
ŞTEFAN: Ce vrei să spui?
FANA: Că s-a prezentat, ieri după-amiază, la cancelaria şcolii, actoraşul acela cu care te-am văzut de câteva ori împreună şi despre care ţi-am spus că-mi displace, că are ceva de ratat.
ŞTEFAN: E vărul meu.
FANA: Asta a spus-o şi el dirigintei. Că tatăl tău este bolnav şi e plecat în provincie şi alte zeci de justificări la fel de puţin verosimile. Dar mintea prost, se temea de urmări şi se contrazicea la fiecare pas.
ŞTEFAN: Deci, diriginta a simţit?
FANA: Am simţit eu… şi i-am trimis un bilet.
ŞTEFAN: Dirigintei?
FANA: Lui, personal: „Fă-te imediat nevăzut, cabotin mizerabil”.
ŞTEFAN: Iar inventezi!
FANA Dacă nu-l expediam, zburai pentru totdeauna din şcoală. Pe când aşa, diriginta a înţeles că nu mă număr printre naivele tale (sugerând din nou vorbirea dirigintei), care ar fi fost gata s-o roage, în genunchi, să te ierte. Şi în loc să-şi piardă încrederea în mine, mi-a cerut s-o ajut.
ŞTEFAN: Deci, sunt eliminat?
FANA: Încă nu. Diriginta nu ştia ce să facă şi m-a rugat să mă transpun în situaţia ei. Numai să fiu cât se poate de sinceră, pentru că părerea mea, cum spunea ea, va fi hotărâtoare în privinţa eliminării.
ŞTEFAN: şi tu?
FANA: I-am cerut un răgaz de 24 de ore.
ŞTEFAN: Înseamnă că-s salvat!
FANA: Acum un an ai fi fost.
ŞTEFAN: Ce vrei să spui?
FANA: Că nu mai ştiu care e adevărata salvare… Să fii iertat încă o dată sau, poate… (Nuanţează alternativa eliminării.)
ŞTEFAN: Fana, ce ţi-a venit?
FANA: Am făcut tot felul de prostii, poate mai multe ca tine. Dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să chem la şcoală un străin, un tată… adoptiv, de ocazie. Şi nici să inventez patru părinţi. Cum i-ai putut inventa?