TABLOUL 6
Din nou, interiorul casei Ifrim. O ordine mai mult decât neaşteptată confirmă absenţa Fanei. În scenă – Ranet şi Eliza. O atmosferă ciudată. Fiecare vorbeşte mai mult pentru el şi cu sine… Dar replicile, interferându-se, creează aparenţa de dialog. Treptat, pe măsură ce vor îndrăzni să devină mai sinceri, scena va fi mai alertă, cu acuzaţii reciproce, ca între doi complici, care abia acum au căpătat conştiinţa că au acţionat corelat. Apariţia Fanei va pune acest fapt în lumină, rămânând, paradoxal, tot o scenă în doi: de o parte, Eliza-Ranet (o singură identitate), de alta. Fana, oponentul lor declarat.
ELIZA: Cum e viaţa, Ranet! Mai că-mi vine să râd. Şi, de fapt, n-ar fi de râs. Ar fi aşa, dimpotrivă.
RANET: Ce ar fi dimpotrivă?
ELIZA: Nimic.
RANET: Ai început totuşi ceva. De ce ţi-e teamă! Vorbeşte.
ELIZA: Mă gândeam că te cheamă Geo Ranet. Şi de 11 ani ţi se spune Ranet. Mie – Ifrim… Eliza şi Geo ar fi fost altceva. Ar fi sunat altfel…
RANET: Poate că da.
ELIZA: Cristina cum îţi spune?
RANET: Ranet.
ELIZA: Vrei să pun muzică?
RANET: Nu.
ELIZA: Şi poate nu m-aş fi gândit niciodată la alta, dar într-o zi Fana s-a supărat pe mine şi mi-a spus „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…” Dar nu din răutate. Şi Cristina la fel „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…”
RANET: Eliza sună prea intim. Deşi nu mi se pare urât. E chiar frumos. Şi după ce ai să te căsătoreşti, e de la sine înţeles…
ELIZA: A, da, de asta sunt convinsă şi eu… N-o să rămân toată viaţa Ifrim. Nici tu – Ranet… Dar ce voiam?
RANET: Să pui un disc.
ELIZA: Adevărat. (Pune un disc.) În general, am memorie bună. Reţin foarte uşor. Fana spune că asta e un mare „atu”. N-o spune admirativ… Îmi aruncă mereu că am să ajung doctor în ştiinţe şi am să mă mării cu un bărbat de 41 de ani (se amuză), care o să mă iubească etern.
RANET: Nu văd nimic de râs.
ELIZA: Nici eu. (Continuă să râdă, apoi opreşte discul.)
RANET: De ce ai oprit?
ELIZA: Mă gândeam la Cristina. Tu ai venit să vorbim de Cristina şi eu „aşa şi pe dincolo…”
RANET: Nu ţi-am spus de Cristina nimic, dar nimic! Şi tu ai început cu „aşa şi pe dincolo…”
ELIZA: Este o vorbă de-a mea. N-aş putea s-o explic. Deşi Fana susţine că a întâlnit odată un inginer şi era suficient să-i treacă ei prin minte că ar dori să se plimbe şi el îi şi spunea „Fana, tu vrei să te plimbi!” Şi se plimbau. A fost prima ei dragoste. Se spune că au şi trăit împreună. Dar eu nu cred. Ţi s-ar părea o crimă?
RANET: Ştiu şi eu?! Dacă n-ai date certe… (Pare totuşi interesat.)
ELIZA: Nu am… Dar voiam să-ţi spun că, într-un fel, semeni cu inginerul acela al Fanei.
RANET: Nu te înţeleg.
ELIZA: În privinţa Cristinei, fireşte… Te simt mereu lângă ea… Adică, te gândeşti aproape tot timpul la ea.
RANET: La cine?
ELIZA: La Cristina.
RANET: Nu mă gândesc deloc. Tu n-auzi? Abia ţi-am explicat… Ce tot vrei cu Cristina? Nu mă preocupă deloc…
ELIZA: Oricum, este drăguţă, adică este binefăcută, înaltă… Are glezne subţiri… Şi-asta-i baza… glezna, cel puţin aşa susţine Ştefan…
RANET: Vorbeai de inginer.
ELIZA: A plecat în provincie.
RANET: Corespondenţă?
ELIZA: Nu.
RANET: Şi tu, mai termină cu glezna! … Toţi oamenii au glezna, ai fi putut să observi…
ELIZA: Deci, tu n-ai fi pentru gleznă… ci, mai mult aşa, pentru suflet…?
RANET: Poate că da, ştiu eu?! S-ar putea să mă înşel…
ELIZA: Şi eu mă înşel uneori. Adică îmi place să cred altceva şi până la urmă cred.
RANET: Cum arata inginerul?
ELIZA: Nu l-am văzut niciodată. Fana zicea că-i un Ştefan mai bătrân. (Pauză.) Cristina ştie c-o iubeşti?
RANET: Tu încetezi cu Cristina sau nu?
ELIZA (concesiv): Atunci, în general… Dacă ai spus vreodată cuiva… vreau să spun, unei fete…
RANET: Nu cred. Adică, am vrut să spun cuiva, într-o seară, asta acum vreun an… Avea însă bilete la film. (Se amuză.)
ELIZA: Nu văd nimic de râs.
RANET: Nici eu. Dar avea realmente bilete. Cum îţi explici?
ELIZA: Eu cred că există un fluid. Când vorbesc cu tine, să nu te superi. Geo, nu simt nimic. Iar la reuniunea din vara trecută, când am dansat cu Ştefan, cum să-ţi explic, am simţit aşa, un fior…
RANET (indispus): Fiindcă sunteţi toate la fel. Tu, şi Cristina, şi Fana. Numai că Fana-i cinstită… Adică şi voi… Dar Fana n-are prejudecăţi…
ELIZA: „Toate la fel” – ai descoperit un secret! Tu nu eşti la fel ca Ştefan? Nu visezi şi tu cuceriri… sentimente? Dar ai să fii dus de nas toată viaţa. Nici o Fana n-o să alerge să te caute, nici o Cristina n-o să te viseze în somn, iar în ceea ce mă priveşte…
RANET: N-am vrut să te jignesc. Am spus aşa, într-o doară…
ELIZA: Nici eu. Dar vezi… Tu eşti deştept acolo, la şcoală, dar în problemele simple de viaţă, când vorbim, bunăoară, o gleznă – cum s-a întâmplat – pentru că are o importanţă şi glezna, să nu te superi Geo, nu eşti foarte deştept.
RANET: Depinde de situaţie, de anturaj… Vreau să spun că depinde… Uite, mă gândeam, într-o zi, tu şi cu Fana sunteţi surori… Şi parcă totuşi n-aţi fi. Fana e altfel, mai vie. Tu eşti mai mare ca ea?
ELIZA: Nu. Fana e mai mare cu un an. Dar am început şcoala împreună. Părinţii noştri sunt toarte ocupaţi. Şi am crescut – vezi, asta-i ciudat – în aceleaşi condiţii, în aceeaşi casă, am învăţat chiar şi în aceeaşi şcoală. Şi Fana e vie, frumoasă, cum spui, iar eu… Evident că depinde.
RANET: Exagerezi. Tu eşti foarte stimată.
ELIZA: De profesori, de diriginţi, de părinţi, pentru că eu nu exist, nu le creez probleme şi n-am nimic al meu…
RANET: Nici eu.
ELIZA: Dar Fana are vrea să fie artistă. E nebunia ei. Şi face un milion de exerciţii… Că uneori mă şi întreb dacă inginerul acela a existat. (Ranet, foarte surprins.) Iar Ştefan are cabina aceea, cu toată electronica lui… Crezi că a avut aventuri?
RANET: Un seducător de duzină. Un prefăcut. Iar noi ne entuziasmăm, asta e, în loc să-i spunem pe nume.
ELIZA: Ce-ar schimba?
RANET: Nu l-ar mai căuta nici o fată (ipoteză), l-ar ocoli.
ELIZA: L-ar apăra!
RANET: Nu te pricepi…
ELIZA: Ei, află atunci că i-am spus totul Cristinei – dar absolut tot – şi ea ce crezi că a răspuns: „Am ştiut totul dinainte, Ifrim. Îl acuzi pe nedrept. Ştefan este cel mai cinstit. Şi, în orice caz – asta ca să mă-nfurie – sărută excelent. Roagă-l să te sărute.”
RANET: Credeam că i-a spus Fana… N-a vorbii Fana cu ea?
ELIZA: Eu am vorbit, şi m-am simţit pălmuită, înţelegi? Pentru că pe mine m-au sărutat numai aşa, la jocuri… Şi nici nu sună frumos: „M-am sărutat cu Ifrim”.
RANET: Foarte ciudat… Puteam să jur că Fana…
ELIZA: Evident, pentru că există ceva, un fluid, ţi-am mai spus… Dar tu să nu te superi, Geo, nu-l ai… Mă gândesc la Ştefan, comparam. Şi vii mereu cu uniforma asta, cu pantalonii burlan, cu gulerul care nu e foarte curat… Şi când vorbeşti, deşi s-ar putea să ai un suflet frumos, dar nu de suflet e vorba, parcă ar mai fi un al treilea de faţă. Mereu politicos, diplomat, chiar când te scot din sărite. Bunăoară, acum: de ce nu explodezi?
RANET: Te-aş jigni.
ELIZA: O să-mi facă plăcere… Te rog.
RANET: Uite-te în oglindă, atunci…
ELIZA: M-am uitat de o mie de ori. Te-am înţeles foarte bine. Fana îşi schimbă ceva la o rochie şi rochia ei este alta, mereu. Iar eu le schimb… şi sunt toate la fel.
RANET: Nu pentru asta, Eliza. Pentru că ne-am resemnat. Şi l-am acceptat pe Ştefan cum era: ca pe un coleg oarecare, bolnav de oreion sau de pojar… În loc să-l bat, să-l distrug… Uitând că oreionul se ia, vreau să spun că-i foarte periculos… Mă refer la Ştefan. Şi a devenit cu timpul marele don Ştefan. Ba mai mult, l-am apărat şi la şcoală. L-am ajutat la teză. Iar acum „gloria” lui mă distruge pe mine. El pare cel îndrăzneţ! Pe când, în realitate, ce reprezintă? Zi! E un om oarecare… Tot aşa cum tu ai ascuns aventurile Fanei, pentru că ai invidiat-o în secret… Vina ta! Şi i-ai creat – eu am discutat şi cu alţii, să ştii – aureola şi mitul de a fi cucerit nu ştiu care inginer. Dacă l-a cucerit… Şi ai ascuns-o până şi acasă, faţă de ai tăi ca să te sufoce acum, prin cuceririle ei, prin rochiile ei, prin frazele ei… Dar am să-i distrug pe amândoi! Voi fi mai rău decât toţi! Pentru că există şi un al doilea Ranet. (Pe ultimele fraze a intrat şi Fana.)
FANA: N-ai să ne distrugi niciodată, Ranet. Cel mult ai să te înfurii, ai să ţipi, ai să alergi să spui tot dirigintei, ai să convoci nu mai ştiu câte şedinţe, vei cere să fie sancţionat cineva şi va fi, Eliza, la rândul ei, mă va spune părinţilor, sau va bate toba pe stradă, că m-am încurcat cu nu ştiu care inginer, cu un student… Poate ca voi fi şi eu, până la urmă, condamnată… dar „mitul” de care spuneai va rămâne. Ştefan va fi, şi pe mai departe, „marele don Ştefan”, iar eu, poţi discuta cu oricine, celebra Fana, vrăjitoarea, artista…
RANET: Şi-atunci, după tine, să rabd şi să tac, să ascund?
FANA: Să te lupţi cu Ştefan şi cu mine, să te aperi cu dinţii, să ne înfrunţi, n-am nimic împotrivă, dar nu printr-un jurnal de la 1800.
RANET (alarmat): Ce ai citit din jurnal?
FANA: Nici un rând, linişteşte-te! Dar dacă ar fi cuprins un lucru cât de cât pasionant, aş fi ştiut. Adică s-ar fi vorbit… Jurnalul însă a trecut neobservat, nimeni nu a reţinut nici o frază, nimeni nu a înţeles de ce ai început un jurnal. Şi, plictisindu-se cu toţii, de la primele rânduri, ti l-au adus înapoi, filă cu fila, întreg.
RANET: Pentru că nimeni n-a înţeles…
FANA: Au înţeles, în schimb, că n-ai pic de curaj nici când rămâi singur cu tine. Şi pentru cuceriri e nevoie de curaj, de fantezie, de izbucniri, ca cea de mai înainte. Şi de felul tău de a fi cel real… Pentru că nu există un al doilea Ranet. Şi chiar dacă ai reuşi să-l creezi – poate ai şi început, cine ştie? – eu îl prefer pe adevăratul Ranet. Iar pe Ştefan, n-ai să-l îndrepţi cu ameninţări şi cu sancţiuni oficiale, ci râzând de toate minciunile lui, de cuceririle pe care nu le-a făcut, sau le-a făcut, dar au fost atât de uşoare încât n-a cucerit, ci a fost cucerit.
ELIZA: N-o asculta, Ranet. Vrea să te liniştească. E îndrăgostită de el. Vrea acum să-l salveze. Dar tu ai spus foarte bine: trebuie să fim răi, cât mai răi! Să nu mai ascundem nimic. Să bat toba pe stradă! Să spun tot ce ştiu…
FANA: Şi ce ştii, fără să ştii de la mine? Că am iubit trei bărbaţi? Un Ştefan mai bătrân, un inginer, pe care nu l-ai văzut niciodată; unul ceva mai tânăr, care, poate nici n-a existat decât în imaginaţia mea; şi un al treilea, un coleg, tot un Ştefan şi el. Dar, spune-mi, te rog, chiar dacă au existat, să admit, şi i-am iubit pe toţi, de ce oare trebuie să fiu acuzată? Cu ce sunt mai nedemnă? Nu voi mai fi cândva o soţie ideală? N-am să mai pot preda literatura, copiilor? Voi fi o dirigintă mai rea decât altele?
RANET: Şi atunci?
FANA: Nu cunosc reţete, Ranet. Ştiu doar că nu e bine să-l copiezi pe Ştefan. Vei fi o copie ştearsă. Şi ar fi mai simplu, cred, să rămâi cel care ai fost astă-seară, cinstit, agresiv – poate e felul tău… Iar tu, Eliza să nu mă invidiezi. Nu mă lua drept model! Şi nu te înverşuna că avem firi diferite.
ELIZA: Voi spune totul dirigintei. Chiar azi!
FANA: I-am spus eu, acum un sfert de oră. I-am spus tot adevărul. (Concluzie: tardiv.)
ELIZA: Ai fost la ea? Astă-seară?
FANA: Am fost… Şi ţi-a pus „10” la primul subiect, la porţi. Dar din al doilea, în schimb, n-a înţeles nici o iotă. „Ziua ta cea mai frumoasă”, spunea, i s-a părut apăsătoare şi neagră. Iar pe Cristina – deşi va trebui să dea teza din nou – a spus că o invidiază pentru compunerea ei… Iar de compunerea ta, Ranet, a spus că nu-şi aminteşte… nici un cuvânt, serios!
ELIZA: Sunt invenţiile tale! E teatru! Am ştiut-o din primul moment. Dar am vrut să ascult toată scena. Şi mi-e necaz că nu pot să-ţi spun ce-ai pierdut. Mi-e necaz că vei fi mai departe iubită, iar eu, mai departe, Ifrim. Şi mi-e necaz că eu voi lua doctoratul în Ştiinţe, mă voi căsători foarte târziu… iar tu, o foarte mare artistă.
FANA: Te-nşeli, Eliza. Voi fi o diriguită. Atât!
ELIZA: Cea mai rea dintre toate!
FANA: Adevărat, Ifrim. Cea mai rea! Dar asta-i meseria diriginţilor buni… Şi n-ai nici un motiv să te superi, nici să te încrunţi, să plângi… pentru că devin, fără să vreau, invidioasă… (Se amuză, dar amendamentul e fals.) Eu n-am mai plâns de mult.
— ÎNTUNECARE -
TABLOUL 7
Decorul primelor scene: mica sală de festivităţi a liceului în scenă, abia intrând – Ştefan. Nu pare grăbit să urce spre cabina de sonorizare ci, dimpotrivă, preferă podiumul, scena sălii de festivităţi. Sus, în cabina de sonorizare, distingem silueta unei fete, pe care abia mai târziu o vom identifica. Spre surpriza lui Ştefan, amintind oarecum desfăşurarea scenei a doua, o voce ciudată, pe reverberaţii, i se adresează direct.
VOCEA: Romeo, deci? Mefisto? Sau, poate don Juan? … Dar nu! Eşti tot Romeo… (decepţionată). Şi mă jurasem, zău, de cum întâlnesc un Ştefan care refuză teatrul, mă îndrăgostesc nebuneşte. Dar tu l-ai acceptat… Mortua est, Ştefan!
ŞTEFAN: Cine e sus?
VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta.
ŞTEFAN: Hai, fără glumă.
VOCEA: Nu glumesc (şi cu un anume regret), sunt reflectorul cel mai serios.
ŞTEFAN: Deci tu erai… Te ştiu.
VOCEA: Nu ştii nimic, te lauzi.
ŞTEFAN: Ai o memorie. Fana, de adevărată actriţă. Felicitări!
VOCEA: Tu, nici măcar intuiţie… Eşti un Romeo ratat.
ŞTEFAN: Deci şi ratat… Probabil că azi după-amiază, în grabă, ai uitat să mi-o spui…
VOCEA: Azi, după-amiază? Eu?
ŞTEFAN: …Şi te-ai întors special!
VOCEA: …Nici n-aveam ce să uit…
ŞTEFAN: Atunci, or fi trecut din nou 15 ani…
VOCEA: Ştefan, tu mă confunzi!
ŞTEFAN: Pentru că nu-ţi convine… Dar eu vreau să ştiu ce-ai decis. Consideri şi acum că eliminarea ar fi cea mai bună soluţie? Hai, da sau nu?
VOCEA (imitându-l): Da sau nu…
ŞTEFAN: Fana, tu să încetezi!
VOCEA: Voiam să-ţi propun să vii sus…
ŞTEFAN: De la distanţă discut mai degajat. De ce voiai să vin sus?
VOCEA: Ştiu şi eu?! … (Ironie discretă.) Să mă recucereşti!
ŞTEFAN: Tu să-ţi baţi joc, auzi…
VOCEA: Nu vreau să aud…
ŞTEFAN (uimit): Parca-i fi altă Fana…
VOCEA: Şi sunt!
ŞTEFAN: Poate de când ai început să repeţi în piesuţa aceea a iubitului nostru Ranet…
VOCEA: Cu totul altă Fană!
ŞTEFAN: Nu există o alta. Şi chiar dacă ar fi… Între noi totul a fost spus, dragă Fana. Nu vreau să-ţi câştig simpatia, nici să-ţi cer ajutor.
VOCEA: Atunci, imaginează-ţi că aici, sus, nu e Fana, ci cucerirea a şaptea, a zecea… Sau, poate, ultima dintre ele; imaginează-ţi c-aş fi Cristina, Ştefan. Fiica scriitorului care-ţi place teribil.
ŞTEFAN: Cu atât mai bine. Mă bucur.
VOCEA: Deci, nu mă crezi?
ŞTEFAN: Te cred.
VOCKA: Şi eşti îndurerat de această subita schimbare?
ŞTEFAN Fana, te rog, încetează! Nu am nervi de oţel.
VOCEA: Pari iritat.
ŞTEFAN: Sunt vesel. Aştept eliminarea.
VOCEA: Deci, tot eliminarea…
ŞTEFAN: Prostia! Prostia ta şi a lor. Pentru că mi-am bătut joc de Ranet, încă din clasa întâi, fără nici un motiv, şi am fost, de fiecare dată, iertat. Toată lumea a râs iar o singură dată i-am spus cinstit adevărul, că el e mai periculos decât mine, pentru că minte „frumos” şi pentru că are un jurnal ca pe vremea bunicii… Şi-atunci, gata sunt vinovat!
VOCEA: Faţă de mine eşti!
ŞTEFAN: Faţa de tine cel mai puţin. Fără tine n-aş fi ştiut niciodată să inventez întâmplări care nu se pot întâmpla, să creez un pictor fictiv şi un mecanic pe care încă nu l-am văzut. Şi tot de la tine am ajuns să-i înţeleg exact pe ai mei…
VOCEA: Nu de la mine. Ştefan.
ŞTEFAN: Ba da. Tocmai de aici reîncepe prostia… Creez impresia falsă că părinţii mei se înţeleg foarte bine şi că trăiesc într-un cămin fericit, deşi sunt doi străini, despărţiţi sufleteşte… Şi totul este perfect. Într-o zi însă, îi spun lui Ranet adevărul, c-aş avea patru părinţi, că m-am săturat de atmosfera de acasă… şi atunci sunt acuzat chiar şi de tine, Fana.
CRISTINA: Eu nu te acuz. Ştefan! Dimpotrivă… Mă bucur.
ŞTEFAN (iritat): …Că eşti Cristina, am înţeles, mi-ai spus…
VOCEA (inversând rolurile): … că sunt Fana Ifrim… şi că ai ghicit, neaşteptat de uşor, cine sunt. Fără să mă confunzi nici o clipă cu… Cristina Iovan. Pe care, vrei să mă faci să cred c-o iubeşti… Sau, poate, n-o mai iubeşti… Hai, zi!
ŞTEFAN: Cu Cristina-i la fel… Timp de trei ani, începând dintr-a IX-a, a X-a, fac cele mai mari nebunii, am un „Pacific” al meu, nu ştiu câte aventuri elogiate şi toată lumea se amuză: marele don Ştefan. O singură dată, în schimb, aventura nu mai e aventură şi sunt cinstit – mă îndrăgostesc de o proastă sau ca un prost, ceea ce, într-un fel e totuna…
VOCEA (întrerupându-l): Deci, te-ai îndrăgostit!
ŞTEFAN: …şi totul se complică sancţiuni, eliminări. (Apoi, anulând tot.) Ce să mă îndrăgostesc încetează… Asta a fost aşa… şi-a trecut… Eu îţi vorbeam de eliminare!
VOCEA (cu un mare regret): De eliminare, da. Cred că te-ai speriat fără rost. Nu poţi fi eliminat pentru o teză, fie ea şi înlocuită.
ŞTEFAN: Dar spuneai că diriginta a aflat de jurnal.
VOCEA: Nu, n-a aflat nimic… (Surprinsă.) Ranet a primit tot jurnalul înapoi şi a spus că-i este indiferent, nu mai voia să reclame.
ŞTEFAN (intrigat): Şi vărul meu, care a fost la dirigintă acum câteva ore…
VOCEA: A, da, îmi amintesc… Mă aflam chiar în hol. A întrebat cineva, un bărbat, mi se pare, de dirigintă. Dar după ce diriginta plecase. Spunea că a venit pentru tine, adică din partea familiei… Şi s-a retras imediat.
ŞTEFAN: Mi-ai spus că i-ai trimis un bilet.
VOCEA: Nu ştiu de nici un bilet. (Apoi izbucnind.) Şi m-am săturat de tot acest joc: Tu mi-ai spus, eu ţi-am spus…”
ŞTEFAN: Deci, m-ai „jucat” frumos! (Apoi, rezumând.) Vărul meu a sosit după ce diriginta pictase; Ranet n-a reclamat: şi eu care mă credeam în pragul eliminării… fără nici o vină reală!
VOCEA: Faţă de mine ai… Eu sunt Cristina Iovan.
ŞTEFAN: N-am chef de jocuri, Fana!
VOCEA: Imaginează-ţi totuşi că sunt Cristina Iovan şi gândeşte-te dacă faţă de mine, Cristina, n-ai făcut o greşeală…
ŞTEFAN: O imprudenţă nu trebuia să spun că uşa n-a fost închisă.
VOCEA: Dar asta o ştiam… Am urcat în cabină cunoscând toate legile jocului. Ştiam că sunt a 15-a…
ŞTEFAN: Fana, nu-mi strica ultimul lucru frumos.
VOCEA: Hai sus…
ŞTEFAN: Predau cheia cabinei. Nu mai urc niciodată.
VOCEA: Adică vrei să te îndrepţi în final, ca eroii lui Horaţiu Iovan? E tardiv… Tu trebuie să mori ca Romeo.
ŞTEFAN: Fana, nu-ţi bate joc!
VOCEA: E legea ta interioară.
ŞTEFAN: Hai jos.
VOCEA: Nu, vino mai bine sus. (Reflectorul, care l-a urmărit până în acest moment, a fost stins.)
ŞTEFAN: Fana, tu îmi distrugi reflectoarele!
VOCEA: Nu le distrug, le-am stins.
ŞTEFAN: Şi-abia te mai aud.
VOCEA: Am scos reverberaţia. Cred că am dat loc la ceva… (Ştefan urca în fugă scara şi intră în cabină.)
ŞTEFAN (stupefiat): Cristina!
CRISTINA: M-ai văzut de prea multe ori ca să mă poţi ţine minte.
ŞTEFAN: Cum de-ai urcat?
CRISTINA: Voim să învăţ să centrez. Să găsesc violetul. Dar tu ţi-ai uitat rolul Ştefan. Bate cu pumnii în uşă! Şi-ameninţă-i pe toţi: „Nenorociţii! Îi distrug!”
ŞTEFAN: N-o mai închid niciodată.
CRISTINA: O voi închide eu. (Închide uşa cu cheia, deschide fereastra şi aruncă cheia în curte).
ŞTEFAN (speriat): Ce faci? Avem o singură cheie!
CRISTINA: Ai să cobori pe burlan. Nici 20 de metri. Sau am să cobor eu. (Schiţează gestul de a trece pervazul.)
ŞTEFAN: Îţi interzic!
CRISTINA: Cel puţin să fac plajă. Dacă plouă, şi duş… (Privind fereastra; constatare dublată de un mare regret.) Şi-ntr-adevăr, nici măcar n-ai minţit. De sus se vede întregul oraş.
ŞTEFAN (alarmat): Poate-l vezi pe portar…
CRISTINA: E surd… (Descoperind că „minciunile” lui aveau şi un fond de adevăr.) Văd un tren care pleacă: „Hei, nea Marin, vino şi deschide-ne uşaaaa!” Văd şi un pictor: „Pictoreee! Nu pot ieşi de aici! Ajutooor!”
ŞTEFAN: Este sâmbătă seara, Cristina. Rămânem până luni.
CRISTINA: Spuneai că portarul încearcă, pe la 9, absolut toate uşile. Şi mă temeam de portar…
ŞTEFAN: Nu încearcă nimeni nimic. Singurul lucru real e că-i surd încă din primul război.
CRISTINA: Pune-mi atunci un disc. Cel mai frumos. Unul fără cuvinte. Aprinde şi reflectorul albastru, centrat spre interior. Şi cucereşte-mă! Zi: te iubesc Cristina!
ŞTEFAN: Te iubesc, încetează!
CRISTINA: Nu m-ai convins.
ŞTEFAN: Atunci nu te iubesc…
CRISTINA: Acum a fost mai bine.
ŞTEFAN: Am să te urăsc toată viaţa!
CRISTINA: Ai început să intri în rol. Numai că ai spus-o prea tare.
ŞTEFAN: Nu te urăsc deloc.
CRISTINA: Dar eu te-nvăţ de bine. Vreau să fac din tine un artist. Să spui cum n-a spus nimeni vreodată: „ura!”
ŞTEFAN: Cristina, înţelege, atunci a fost un joc, o măgărie, o farsă. Eram a 15-a, da… Deşi n-am socotit niciodată. Şi te-am chemat într-o doară, să mă amuz… Recunosc. Şi tu ai fost o naivă.
CRISTINA: Naivă, eu?! Care ştiam cine eşti şi am venit înadins?
ŞTEFAN: Dar jocul s-a terminat…
CRISTINA: Uşa-i închisă real. Vom sta aici până luni.
ŞTEFAN: Pentru că eşti o nebună! Nu trebuia s-o încui!
CRISTINA: Speram să inventezi ceva epocal. Să pui un magnetofon în fereastră şi să strigi: oameni buni, nu veniţi, nu vreau deloc să deschideţi. Să afle întregul oraş că nu mai sunt o simplă aventură… Dar n-ai fost inspirat. Sunt tot o aventură, Ştefan.
ŞTEFAN: Dar mai înainte: ţi-am spus-o chiar eu.
CRISTINA: Mi-ai spus-o cât se poate de bine. Că a fost ceva… şi-a trecut.
ŞTEFAN: …că de data aceasta, aventura n-a mai fost aventură…
CRISTINA: Mi-ai spus-o prea târziu…
ŞTEFAN: Sunt însă sincer, Cristina. De data asta nu mint.
CRISTINA: Mint eu atunci. Sau m-am schimbat…
ŞTEFAN: Nu te-nţeleg.
CRISTINA: În prima zi, mi-era teamă de tine. Şi n-aş fi fost în stare să fug, deşi ştiam că nu-i nici o uşă încuiată. Acum e închisă real, şi totuşi mă simt foarte liberă…
ŞTEFAN: Suntem închişi, Cristina, până luni dimineaţa!
CRISTINA: Şi sunt liberă, cred, pentru că nu mai eşti reflectorul albastru, ci un coleg; oarecare. Un partener de joc. Un joc banal, cuminte, care s-a terminat, şi-acum fiecare îşi face în gând socoteala: cât a pierdut, cât a luat…
ŞTEFAN: Nu trebuia să închizi.
CRISTINA: A fost invenţia lui Horaţiu Iovan, scriitorul acela care-ţi place teribil…
ŞTEFAN: Ţi-a spus el să închizi?
CRISTINA: Da. Sigur că da… (cât să se simtă contrariul). Mi-a spus că vei fi toarte speriat. Că vei deveni un puşti oarecare, alarmat de ce ar urma. Îngrozit ca vei sta o zi şi o noapte cu o fată. Pentru că tu ai un repertoriu de numai 15 minute… Şi ca să rămâi 24 de ore închis între patru pereţi, fără să minţi, trebuie să fii matur, foarte matur, sau cel puţin… cinstit.
ŞTEFAN: Şi ţi-a dat voie să rămâi o noapte întreagă cu mine?
CRISTINA: M-a obligat. Pune, te rog, un disc.
ŞTEFAN: Atunci, va veni el aici, ne va surprinde, sunt sigur.
CRISTINA: E prea comod pentru asta. Dar va scrie o piesă cu un băiat şi o fată… Iar sus, în loc de moto: lui Răducu Ştefan. Nu, nu i-am spus nimic. N-ar fi înţeles niciodată.
ŞTEFAN: De ce tot jocul acesta? Spune-mi de ce? (El aprinde lumina, ea o stinge.)
CRISTINA: Ca să te vad mai bine. Şi cheia n-am aruncat-o. (Se apropie de uşă, deschide.) Putem pleca, Ştefan.
ŞTEFAN: S-o aruncăm! Să batem uşa în cuie! Pun magnetofonul să urle.
CRISTINA: La revedere. Ştefan…