TABLOUL 8
În scenă – la interval de zile – Fana şi şi Ranet. Desfăşurarea scenei, subliniem, trebuie să fie surprinzătoare nu numai pentru sală (spectacol), ci şi pentru Fana Ifrim.
FANA (exasperată – până la plâns): Eşti aici de aproape zece minute. M-ai întrebat lot felul de banalităţi: „dacă repetiţia e fixată la trei” – deşi a început totdeauna la trei; „de ce nu m-am repezit, între timp, până acasă?” când tu ştiai foarte bine că eu locuiesc îndeajuns de departe şi n-ar fi avut nici un sens să mă duc, să mă întorc; „dacă am luat masa sau nu” – după ce adineauri m-ai văzut la bufet; şi, în sfârşit, „ce se aude cu repetiţiile noastre?”…
RANET: Exact, la a câta repetiţie aţi ajuns? (Nu fără sinceritate, dimpotrivă.) Mă interesa foarte mult.
FANA (maximă inimiciţie): Nu te interesa, fii cinstit! Şi, oricum, n-aş fi putut să-ţi răspund, pentru că eu, timp de o săptămână, am refuzat să repet – ceea ce ştiai din nou cât se poate de bine; iar azi e prima repetiţie la care am fost invitată stăruitor să revin. Aşa că, sunt curioasă şi eu (nu ironii – suspiciuni cu cele mai diferite nuanţe): vrei să-mi mulţumeşti pentru această bunăvoinţă? Vrei să-mi dai unele indicaţii suplimentare ca autor? Spune-mi, ce vrei?
RANET: Să te admir…
FANA (uimită): Să mă admiri?!
RANET (regretând „angajarea” şi neputând bate în retragere): Ai un picior foarte frumos… Sau mai exact, ai două… Şi o gleznă la fel. Adică nu, tot două… (Apoi, explicativ.) Mă meditează Ştefan. Mi-a spus că în 10 lecţii devin cel mai interesant Ral Valone. Şi pentru fiecare lecţie teză. Crezi că e mult?
FANA (suspectându-l): Când ai început să iei lecţii?
RANET: Acum opt zile, cred, după ce ai spus lui Ştefan să repete într-o piesă în care eroii…
FANA: Văd că eşti informat cât se poate de bine.
RANET: Ştefan a susţinut că piesa face parte dintr-o bibliografie pe care aş fi de-a dreptul obligat s-o parcurg pentru a înţelege… până unde poate să urce poezia.
FANA: Ranet, ce vrei?
RANET (conotaţie): Geo.
FANA: Geo, ce vrei? Tu eşti un tip calculat, tu n-ai putut veni fără o justificare serioasă.
RANET: Nu-i prima oară când vin. E prima oară, doar, când te surprind şi te scot din sărite (şi pentru că Fana începe să râdă), ceea ce îmi face din nou o foarte mare plăcere – asta-i din lecţia a doua – pentru că, în felul acesta, recunoşti şi tu, în sfârşit, că mă vezi.
FANA (fără ironie, grav): De când ţii atât de mult să te vad?
RANET (cu o sinceritate care frizează „poezia”): Încă de acum opt ani, când am stat, din întâmplare, într-o zi, în aceeaşi bancă, prima de lângă fereastră…
FANA (uimită): Noi doi? Tu mă confunzi!
RANET: Exclus. De altfel, cu am continuat să stau în aceeaşi bancă cu tine; (încurajat de atenţia cu care e urmărit) te priveam, îţi vorbeam, îţi spuneam cât mai e până sună… şi mutam ceasul, fireşte, pentru că nu ştiam niciodată dacă după recreaţie n-ai să preferi altă bancă.
FANA: Dacă amuzamentul partenerei face şi el parte din lecţie…
RANET: Evident, dintr-a treia. Numai că nu e uşor să-ţi amuzi „partenera”, cum spui, după ce ai stat cu ea într-o bancă, timp de aproape opt ani.
FANA (concluzie, nu lipsită de dramă): Deci, am stat…
RANET: Îţi poţi aminti ce-am făcut în fiecare zi, ce cărţi am citit, câte secrete mi-ai spus.
FANA: Jocul „de-a amintirile” e inclus şi el?
RANET (corectând-o): Sinceritatea. Într-a patra. (Şi pentru că ea se amuză.) Sunt mai interesant acum, nu-i aşa? (Un imens regret „abia acum”.)
FANA: Erai mai interesant înainte… (subliniind preferinţa pentru o naivitate reală în raport cu un calcul… perfect) când „mutai ceasul” nu ştiai dacă după „recreaţie”…
RANET: Poate mai amuzant, sau, cum voiai tu să spui uneori, dar n-ai îndrăznit, mai ridicol.
FANA: Ridicol – nu…
RANET: Ba da. Mi-ai spus-o chiar acum câteva seri când m-ai găsit la Eliza. Şi eu ţi-am dat dreptate.
FANA: Ridicol – nu!
RANET: Eram! Mai ales când născoceam toate naivităţile alea, în care-l făceam pe Ştefan – fizician, pe Cristina – biolog de prestigiu, pe Eliza – doctor în ştiinţe. Şi totdeauna soare, niciodată averse…
FANA (depăşită): Dar tu credeai în toate acele „naivităţi”. (Faptul că totuşi credea îi acordă, într-un fel, circumstanţe atenuante.) Erai sincer convins!
RANET: Ei bine, mă dezic. Credeam pe jumătate… Sau nu credeam deloc. Dezicerea face parte din lecţia a şaptea. Şi mai credeam că, şocaţi de toate naivităţile mele, veţi protesta cu toţii, veţi rupe piesa în bucăţi. Că anticipaţia mea va rămâne un simplu pretext: „Vă amintiţi de naivul acela, Ranet? Scria şi un fel de texte… Ce-o fi ajuns, săracul?! (Nedepăşind sensul unei ratări profesionale.) Cum? n-a ajuns nimic?”
FANA: Deci ai scris la întâmplare: fizician, biolog… dirigintă. (Ultimul cuvânt, fără voia ei, subliniat, ca ratarea unei perspective morale.)
RANET: A, nu, la diriguită m-am gândit foarte mult.
FANA: Tot de acum opt ani?
RANET: Nu, doar de anul trecut, din septembrie, când, invitată fiind să urci pe o scară… ai constatat că treapta a şaptea lipseşte.
FANA: A opta… (Pauză.) Tot din bibliografie?
RANET: Fireşte. Am un meditator exigent. Deşi metoda, în sine, cu scara care duce spre turn, mi-a fost explicată încă de anul trecut. A fost o dizertaţie publică, în faţa unui auditoriu lărgit.
FANA: Înveţi cu sârguinţă, Ranet.
RANET: Am memorie bună.
FANA: Sau, poate, „tact” (sens: lipsă de caracter). Pentru că nu oricine, aflând că am devenit obiectul unei dizertaţii, ar fi amânat aproape un an să mi-o spună.
RANET: Dizertaţia s-a oprit la metodă. Numele l-am aflat, sau l-am ghicit, abia a doua zi dimineaţa, când pentru prima oară, în bancă, am fost singur… Adică ai venit mai târziu şi erai foarte absentă, nu-mi auzeai întrebările. Atunci am început şi jurnalul intim.
FANA: Şi ce-ai gândit despre mine?
RANET: Am aşteptat.
FANA: Din punctul tău de vedere eram însă un caz!
RANET: Am aşteptat, ţi-am spus.
FANA: Ai fi putut, cel puţin, să mă întrebi ce se întâmplă cu mine.
RANET: Te-am întrebat. Aproape în fiece zi. Dar tu erai uimită… Călătoreai mult, foarte mult, pentru că fiecare iubire era pentru tine… o călătorie. Şi tu îmi spuneai data viitoare, când mă întorc, îţi răspund.
FANA (amuzându-se): Face şi asta parte din lecţie? Vrei să-mi vorbeşti despre utilitatea poeziei şi rolul ei ca stimulent al încrederii? Ai uitat că îl citesc şi eu pe Iovan?
RANET (neîndreptăţit): Dar eu nu l-am citit!
FANA: S-ar putea… Dar asta nu schimbă nimic! Pentru că Iovan-scriitorul nu e numai tatăl Cristinei! „Iovan” e sinonim pentru mine cu un fel de a vorbi, nici o clipă real, nici o dată direct, şi cu un fel de a trăi desprins şi departe de noi… (Totul spus ca pe un fapt oarecare, nedidactic, pe amuzamentul propriu situaţiilor paradoxale.) Şi tu semeni cu el, te refugiezi în cuvinte (alarmându-l real). Cei îndrăzneţi te opresc în mijlocul drumului, de parcă te-ar obliga: „hai, vino! te somez! …”
RANET: Somaţia face parte din lecţia a noua… De îndată ce o învăţ.
FANA: Asta nu se învaţă, Ranet. Şi nu se poate imita…
RANET (cu disperare): Ba da! (O prinde de braţ, schiţează o apropiere şi, evident, nu îndrăzneşte s-o ducă până la capăt.) Vrei să parcurgem toată lecţia a noua sau să trecem direct la final?
FANA (hohotind): N-ai pic de haz, Ranet!
RANET: De aproape opt zile, de când te-ai întors ultima oară din călătoriile tale…
FANA (iritată de această pendulare continuă, cu totul nepotrivită): Fără călătorii! … (Cu cuvintele tale.)
RANET: …şi de când l-ai rugat pe Ştefan să repete… nu am!
FANA: Erai şi-atunci în sală?
RANET: Am fost, dar n-am auzit nimic din ce ţi-a spus şi i-ai spus. Nici măcar un cuvânt. Şi-ar fi fost inutil: te-am văzut…
FANA: Arătam prost?
RANET (vechiul stil): Obosită…
FANA (acceptând): Da, căutam ceva…
RANET: Şi Ştefan, care nu întrevedea decât reluarea unei vechi aventuri. „Fana, mai stai! … Nu pleca! … Am să te sun diseară!” Asta m-a scos din sărite şi m-a făcut să-i las un bilet.
FANA: Ai uitat de Cristina…
RANET: Atunci am înţeles că eşti şi tu foarte singură…
FANA: Iar seara, disperat c-o pierzi pe Cristina, telefonai Elizei.
RANET: Disperat, eu? (Contestă.) Fericit! Că mă eliberasem de misterul reflectorului, de turnul imaginar şi de „treapta a opta lipseşte”. Miracolul lor nu era decât tehnică şi antrenament. O mişcare organizată ca la înot, o deprindere. Cristina era cu totul în afară! De Cristina uitasem… Şi nu m-a preocupat niciodată. (Văzând-o foarte absentă.) Tu n-auzi ce-ţi vorbesc?! (O întoarce cu faţa spre el.) Nu vrei şi mă cunoşti?
FANA: Semeni cu Eliza, Ranet!
RANET: Nu semăn deloc… Dimpotrivă. Nu mă apropii în nimic.
FANA: Totuşi, semeni, Ranet! Şi când ţi-am citit în ziua aceea jurnalul, am avut sentimentul că citesc jurnalul ei, al Elizei… Reciteşte-l şi tu, pe al tău, cu alţi ochi… Şi-ai să înţelegi, nu ştiu cum să ţi-o spun, că te cunosc de mult şi-am trăit şi eu, lângă tine, nu opt, ci peste 18… Fenomenal, 18 ani!
RANET: Spune, ce-ai citit din jurnal?
FANA: Cred că ultima pagină, o pagină aproape nescrisă, în care fiecare cuvânt, fiecare notaţie mi se părea că ascund o invidie, iar rândurile nescrise – refulări.
RANET: Aminteşte-ţi exact ce scriam!
FANA: „Puncte-puncte, s-a întors!” Dar lipsea cu desăvârşire subiectul. Şi, în continuare: Urăsc călătoriile ei…” Şi din nou puncte-puncte…
RANET: Nu înseamnă nimic…
FANA (rece, lucid, înţelegând întreaga semnificaţia tragică): Ba da, o îngrozitoare minciună ascunsă. Pentru că spaima de a nu te trăda şi neîncrederea faţă de toţi cei din jur îmbrăcau haina discreţiei… Pentru că n-am întâlnit nicăieri cuvântul atât de simplu şi care n-ar fi trebuit să lipsească: „iubesc”. Şi pentru că nu-i pot suferi (în sfârşit) pe băieţeii foarte cuminţi, care simt nevoia să-şi consume sentimentele nobile în jurnale intime şi care, într-o bună zi, prind curaj şi se grăbesc să facă cea mai marc prostie. Spune-mi de ce-ai venit?
RANET: Ca să fac o mare prostie.
FANA: Numai că prostiile mari nu se anunţă – se fac. Tu ai calculat-o prea mult…
RANET: M-am decis într-o singură zi. Îţi pot spune şi clipa…
FANA: Nu-mi spune… (Explozie maximă.) Tu ştii să calculezi ştii să aştepţi: ştii să devii agresiv sau, dimpotrivă, sentimental… Dar pe mine nu mă interesează ce ştii, ci cum eşti… Şi mi se pare îngrozitor ca la 18 ani să-ţi disimulezi sentimentele şi să încerci să pari altceva decât eşti… să înlocuieşti cuvintele hotărâtoare şi simple numai cu puncte-puncte…
RANET (disperat c-o pierde): Am să completez toate spaţiile albe. am să şterg punctele, n-am să las nici o suspensie, am să scriu cu litere mari…
FANA: E din lecţia a zecea? (Un râs foarte ciudat… un râs, dacă se poate, trist.)
RANET (sincer): Nu e.
FANA: Ba da. Altminteri mă vei obliga să te asigur… că, eşti lipsit de haz. (Râsul de accentuează.)
RANET: Pot să fiu!
FANA: …că ai rămas un mare naiv. (Hohotind.)
RANET: Nu mă interesează nimic…
FANA: …şi că, uneori, chiar şi la 18 ani, există un „prea târziu” (Întrerupând hohotul de râs.) Şi există!
RANET: Nu cred, nu vreau, nu poate exista…
FANA: Ba da. Iar eu nu ştiu să joc decât într-o singură piesă: a mea. O piesa în două, în trei sau poate în cinci personaje (aceiaşi, plus Ştefan, care va rămâne neobservat), dar o piesă în care, fiecare în parte, prin oricâte erori şi prin oricâte experienţe ar trece – înţelege-mă, Geo -, aspiră spre ceva. Spune-i cum vrei… Spune-i frumos adevăr, puritate. (Îl zăreşte pe Ştefan.) Intră, Ştefan.
ŞTEFAN: Deranjez?
FANA: Chiar dacă ai deranja, eşti obligat să intri! Te numeri printre eroi… Şi n-ai încotro, trebuie să joci până la capăt…
ŞTEFAN: Să joc? (Îngrozit, lui Ranet.) Ai scris o piesă nouă?
FANA: Am scris-o eu, Ştefan. Sau o voi scrie cândva…
ŞTEFAN (condiţie): La indicativul prezent. Altminteri…
FANA: Se înţelege!
ŞTEFAN Şi cu scene în doi, în semiîntuneric… Plus reflectorul albastru…
FANA: Neapărat! Iar tu vei fi – te văd – cuceritorul simpatic, micul farsor, marele don Ştefan… Un Raf Vallone ratat…
ŞTEFAN (provocat): Iar tu ceea ce eşti! …
FANA: Ce sunt? Hai, e important pentru piesă, vorbeşte… Care e vina mea? (Tensionare subită.) Şi cu ce am greşit refuzând veşnicul „fă aşa, nu fă altfel!”, fără să mi se spună de ce? Şi ce-am pierdut, mai ales? Cu ce sunt eu mai rea?
ŞTEFAN: Ştii foarte bine şi tu!
FANA: Ştiu doar atât: că sunt mereu acuzată şi că învinuirile – ca şi prejudecăţile – lasă urme, apasă. Şi, ceea ce Eliza va afla pe la vreo 30 de ani, dacă nu mai târziu, eu am aflat cu 12 ani înainte. (Pauză.) Poate asta am pierdut: 12 ani… Am sărit viitorul întâi… Şi mă simt, uneori, obosită… (Apoi aparent fără nici o legătură directă.) De ce ai venit, Ranet?
RANET: Ca să-ţi spun că n-ai 30 de ani.
ŞTEFAN (regretând agresivitatea anterioară): Confirm şi eu. Se vede după gleznă… Nu mai vorbesc de suflet… Şi chiar dacă ai 30, atunci am şi eu 30 sau 34… Şi te întâlnesc pe stradă. „Fana tu eşti? … Îţi aminteşti reflectoarele… şi turnul acela în care? …”
FANA: A fost un joc, Ştefan. L-am repetat, ca să-l jucăm mai bine.
RANET: Iar eu am scris o piesă, Viitorul al doilea, care era o prostie.
FANA: Poţi s-o rescrii, Ranet. Va trebui s-o rescrii. Şi corista ne va da indicaţii… Va veni şi un fotograf din oraş… (Apoi, abia stăpânindu-şi plânsul.) „Nu mai mişcaţi, copii. Cei care joacă în piesă – vă informez – să rămână în scenă… Facem fotografii, zece lei bucata… Iar voi, băieţii din mijloc, mai dârji! Să vi se simtă durerea! Mai colţuroşi, copii!”
ŞTEFAN (primul care se angajează în joc): Şi acum, fotografia nr. 2 „Fana Ifrim, joci în locul prinţesei, nu mai eşti „vrăjitoare”, te informez… Şi prinţesa iubeşte… e fericită! Nu, mult mai fericită…”
FANA (plâns, real, interior): Dar ce înseamnă iubire? Când s-a îndrăgostit? Şi pe cine iubeşte?
ŞTEFAN: Iubeşte copacul din dreapta. Sau, poate, pe cel din stânga: ce tot pui întrebări? … Ştefan, reflectorul albastru!
FANA: Dar eu am 18 ani… Nu pot iubi un copac! Şi nici un om – la întâmplare, aflat în stânga, sau – cine ştie? – în dreapta: m-am săturat să tot fiu vrăjitoare, peste noapte prinţesă şi să aflu că iubirea transformă… Vreau să joc rolul meu! Să fiu Fana Ifrim, un om care e undeva, aşteptat, care mâine o să intre în viaţă, şi pentru asta nu-i suficient să ai câteva note de trecere… Eu, Fana Ifrim, unde trec? Şi de ce încerc sentimentul acesta că am îmbătrânit peste noapte? Cum am pierdut 12 ani?
ŞTEFAN: Fana, vei fi eliminată!
FANA: Şi ce-au pierdut Ştefan şi Cristina? Cum au trecut pe lângă o mare dragoste şi au transformat-o într-un joc? Şi de ce plânge Eliza? (Apoi, spre Ranet.) Numai să nu uiţi nici o întrebare. Ranet… Include-le în replica Fanei, în replica ei de final… Faptul că, în sfârşit, se întreabă e primul răspuns câştigat…
ŞTEFAN: Fana, eu scot reverberaţia… Sting tot!
FANA: Nu stinge încă! Invită, mai întâi, spectatorii, părinţii acestor eroi, colegii lor, sau prietenii, să rămână astă-seară mai mult lângă Ştefan şi Ranet, lângă Cristina, Eliza şi Fana. Să-i însoţească spre casă… Invită-i neapărat, şi insistă… şi abia pe urmă, Ştefan, lasă încet cortina, sau n-o lăsa… (luminile, treptat, încep să se stingă) … pentru că unele piese continuă chiar şi după ce cortina respectând o tradiţie, încearcă să anunţe: sfârşit!
— CORTINA –-