Părinte al poeziei epice, Homer a realizat în lliada şi Odiseea o monumentală lucrare de artă literară care surprinde o întreagă cultură, sintetizând credinţe, obiceiuri, tradiţii într-o formă serioasă şi populară care a reprezentat aspiraţia scriitorilor din toate timpurile. Singurii lui rivali care au avut un impact similar asupra culturii occidentale sunt Biblia, Shakespeare şi Dante, dar nici un alt autor nu a exercitat o influenţă neîntreruptă atât de mult timp.
Opera lui Homer este umbrită de nenumărate controverse academice, începând cu întrebarea fundamentală dacă Homer a existat în realitate. Lliada şi Odiseea au fost create de un singur poet, sau reprezintă opera mai multor autori, o creştere treptată a elementelor colective pornind de la tradiţia orală din care îşi trag seva? Dacă e vorba de un singur poet, cum poate fi acela şi autorul Iliadei, şi al Odiseei care este atât de diferită? Analiza textuală recentă evidenţiază probabilitatea ca lliada să fie opera unui singur poet, dar există dubii că acelaşi poet ar putea fi şi autorul Odiseei, şi nu dispunem de suficiente dovezi pentru a respinge părerea convenţională potrivit căreia Homer este creatorul ambelor poeme. Dacă adăugăm la acest mister faptul că nu ştim practic nimic despre el, cu excepţia faptului că a fost probabil un bard în secolul al VI-lea î. Hr., originar din lonia, situată la sud de Troia în Asia Mică (actualmente în Turcia). Prin tradiţie se crede că ar fi fost orb. Este incontestabilă valoarea deosebită pe care o atribuie grecii poemelor homerice.
Aristotel considera opera lui Homer constituie idealul poeziei eroice, cunoaşterea versurilor cestuia reprezentând o componentă a sistemul educaţional grec. Prestigiul ii Homer a fost recunoscut şi de romani, influenţa lui în Europa reafir-lându-se o dată cu ampla răspândire, a cunoştinţelor clasice din timpul Enaşterii.
În aprecierea operei lui Homer trebuie subliniat faptul că poemele au eprezentat o creaţie orală, nu scrisă. Homer şi-a elaborat poemele în adrul unor spectacole, împrumutând şi adaptând povestiri, idei şi fraze în tradiţia orală a culturii preistorice. Fiecare spectacol dădea expresie nui nou poem. Textele pe care le citim acum reprezintă transcrieri târzii, tandardizate după diverse versiuni, realizate de oameni de ştiinţă şi ibliotecari din secolul al V-lea – al II-lea î. Hr. Compusă în hexametru actilic, epica lui Homer, iniţial cântată sau recitată cu acompaniament de iră, se baza pe memoria poetului şi capacitatea lui de a improviza. Frazele-ablon – de tipul „Ahile cel cu picioare puternice”, „aurora cu degete randafirii”, „aheii drapaţi în bronz” – şi repetiţiile sunt dovezi ale pectacolului oral; aceste artificii îl făceau accesibil publicului şi îl ajutau e poet să respecte structura metrică a versului.
Calităţile tradiţionale ale epicii lui Homer, care se inspiră din povestirile opulare, ceea ce conferă operei lui un caracter unic, rezidă în excelenta ealizare a versului, perspectiva şi amploarea concepţiei. După toate robabilitătile, compoziţiile orale individuale aveau între cinci şi şase sute e rânduri, atât cât să poată reţine atenţia publicului o singură dată, de xemplu, după o masă, elocvent în acest sens fiind spectacolul bardului emodocus din Odiseea, Cartea a VI-a. Aceasta este lungimea unei ngure cărţi din cele douăzeci şi patru din Iliada şi Odiseea. Homer este considerat unic datorită extinderii monumentale a poeziei le orale şi transformării ei într-o unitate dramatică mult mai mare, precum modelării poveştilor tradiţionale într-un ansamblu de o amploare fără >recedent. Este aproape de neimaginat cum a reuşit Homer să realizeze mitatea dramatică şi coerenţa epicii sale fără a avea posibilitatea să revizuiască ceva şi să urmeze un plan al expunerii; avem aici o dovadă a alentului fără egal al lui Homer ca poet şi povestitor.
Măreţia lui Homer este evidentă chiar dacă aruncăm numai o privire superficială asupra epicii lui. În Iliada, subiectul îl reprezintă războiul şi liversele exemple de eroism pe care le furnizează acesta sub ameninţarea norţii. Tradiţia cerea ca poezia eroică să se ocupe de evenimente trecute? I de personaje de mare faimă şi distincţie, astfel că Homer a ales războiul de zece ani cu Troia, şi anume momentul culminant al acestuia. Iliada descrie evenimentele care conduc la lupta fatală şi decisivă dintre Ahile, cel mai mare războinic al grecilor, şi eroul troienilor, Hector, luptă care se va solda cu căderea Troici. Poemul lui Homer începe cu retragerea lui Ahile de pe câmpul de luptă, din cauza ofensei pe care i-a adus-o Agamemnon, comandantul grecilor. Aceasta le permite troienilor să obţină o victorie de moment şi are drept consecinţă moartea celui mai apropiat prieten al lui Ahile, Patrocle, care este ucis de Hector. Obligaţia supremă a răzbunării sângelui vărsat se dovedeşte mai puternică decât jignirea suferită de Ahile, şi acesta îl înfruntă şi îl ucide pe Hector. În finalul poemului, dorinţa de răzbunare a lui Ahile cedează locul milei, culminând cu încuviinţarea de a înapoia trupul lui Hector familiei, pentru a fi înmormântat după datină.
Iliada se desfăşoară pe mai multe niveluri, primul fiind o poveste incitantă pe care Homer o relatează cu multă măiestrie şi cu o obiectivitate zeiască, concentrându-se asupra detaliilor. Deşi toate personajele lui Homer sunt remarcabile prin calităţile şi faptele lor, situate mai presus de posibilităţile unor oameni obişnuiţi, fiecare este individualizat şi acţionează în conformitate cu propria personalitate şi propriul temperament, în ansamblu, personajele şi evenimentele ilustrează valorile unei lumi eroice în care onoarea este virtutea supremă şi moartea violentă devine aproape o certitudine.
În Odiseea, eroismul tragic al Iliadei cedează locul comediei eroice. După căderea Troiei, Ulise (Odisseus) se luptă timp de zece ani să se întoarcă acasă, în Itaca, şi să-şi reia viaţa pe care o dusese înainte de conflict. Unitatea dramatică a Iliadei este înlocuită cu episoade lungi din călătoria lui Ulise şi nenumăratele poveşti ale fiului său, Telemah, şi ale soţiei lui, Penelopa, asaltată de o adunătură de pretendenţi lacomi care trebuie să fie învinşi în momentul culminant al povestirii. Eroismul lui Ulise este cu totul diferit de acela al lui Ahile. Ulise întruchipează tipul supravieţuitorului, fiind înzestrat cu o îmbinare mai complexă de calităţi şi slăbiciuni, comparativ cu intransigentul semizeu şi războinic Ahile.
Deşi nu putem confunda viziunea eroică a celor două poeme homerice, Odiseea îşi situează valorile mai aproape de lumea publicului lui Homer. Autorul se apleacă asupra temelor esenţiale ale căminului şi iubirii, iar eroul este răsplătit în final prin regăsirea amândurora, chiar într-o povestire care include o călătorie în lumea de dincolo de moarte şi întâlniri cu creaturi mitice. Dacă Iliada înfăţişează o lume eroică şi valori care sunt pe cale de dispariţie, arhaice chiar şi pentru primul public al lui Homer, Odiseea îndreaptă arta eroică spre o direcţie nouă, către viaţa de zi cu zi. Nu este surprinzător faptul că James Joyce s-a oprit asupra Odiseei, atunci când şi-a căutat principiul structural al epicii sale moderne în Ulise. Pentru Joyce, Ulise era singurul personaj pe deplin prezentat de un scriitor şi, aşa cum a observat el, „Cea mai frumoasă, cea mai atotcuprinzătoare temă este acea din Odiseea. E mai umană decât cea din Hamlet, Don Quijote, Dante, Faust… Consider că nu există în întreaga literatură un subiect mai uman decât acela al lui Ulise… După Troia nu se mai vorbeşte Spre Ahile, Menelaus, Agamemnon. Numai un singur om supravieţuieşte: riera lui eroică abia a început: Ulise”.
În Iliada şi Odiseea, Homer dă expresie măiestriei cu care ilustrează perienţa războiului şi a păcii în teme care sunt şi serioase şi profund nane. O dată cu Homer, ia naştere literatura de formă epică, suficient de nplă pentru a reda valorile întregii culturi, autorul stabilind un standard un scop pe care scriitorii de mai târziu vor fi nevoiţi să-1 respecte şi msiderat drept cea mai înaltă aspiraţie a artei literare. Atunci când un triitor este recunoscut, poate fi descris ca un Homer al vremii sale, un jlevărat tribut adus puterii şi artei pe care a întemeiat-o Homer.