Eschil cea 525-456 î. Hr.
Eschil ar fi putut găsi câteva puncte de plecare în evenimentele i/; contemporane, dar a privit dincolo de ele, spre principiile durabile n pe care le ilustrau şi care puteau fi prezentate cel mai bine într-o formă mitică, fără nici un fel de detalii efemere sau locale care să i distragă atenţia. Dacă Pindar iluminează evenimentele propriului timp prin mituri, Eschil merge mai departe şi pune miturile să „ ilustreze chestiunile care transcend prezentul şi sunt adesea prini cipii veşnice în spatele unei scene în schimbare.
Originile tragediei sunt obscure, dar cele mai multe autorităţi în materie indică drept sursă ceremoniile religioase ale grecilor din secolul al Vl-lea î. Hr. Şi festivităţile religioase legate de cultul lui Dionisos. Aristotel credea că tragedia îşi are originea în cuvântările „celor care conduc ditirambul”, imnul coral în cinstea lui Dionisos. Tradiţia îi atribuie atenianului Thespis (de la care nu ni s-a păstrat nici o lucrare) meritul de a fi combinat pentru prima dată cântecul coral cu dansurile şi tirada unui actor mascat care a preluat rolul unui zeu sau erou dintr-o povestire dramatică şi s-a angajat într-un dialog cu corul. Tradiţia teatrală occidentală îşi extrage primele compoziţii dramatice de la Eschil. Numit Creatorul tragediei, Eschil a determinat, prin inovaţiile sale, remarcabila înflorire a secolului artei dramatice ateniene care defineşte şi în prezent convenţiile unei tragedii.
Născut la Eleusis, în apropiere de Atena, în preajma anului 525 î. Hr., Eschil era fiul unui eupatrid, unul dintre aristocraţii ereditari din vechea Grecie. Faptele cunoscute despre viaţa lui sunt puţine la număr. A luptat împotriva perşilor în lupta de la Maraton din 490, unde a fost ucis fratele său, Cynegeirus. Relatarea luptei de la Salamina din piesa lui Perşii este singura bazată pe un eveniment istoric contemporan şi modul în care autorul îl comentează, ca un adevărat martor ocular, ne face să credem că a participat la bătălie. Ştim că Eschil a vizitat Sicilia cel puţin de două ori. Între 472 şi 468 s-a aflat la curtea lui Hieron I din Siracuza, iar în 456 a călătorit din nou în Sicilia şi a murit la Gela. Deşi rolul lui în viaţa politica ateniană şi simpatiile lui politice sunt conjuncturale, este incon-
E stabilit faptul că, în piesele sale, Eschil s-a făcut purtătorul de cuvânt al uiltora dintre valorile centrale ale grecilor din remarcabila perioadă de nflorire politică şi culturală care a urmat după înfrângerea perşilor şi după firmarea Atenei ca putere supremă în lumea greacă.
Eschil a scris, a jucat ca actor şi a creat aproximativ 80-90 de piese le teatru, dintre care s-au păstrat până în prezent doar şapte, reprezentând ele mai timpurii documente din istoria teatrului occidental. Convenţiile vătraie moştenite de Eschil, pe care avea să le transforme ulterior îşi au mginea în ritualurile religioase obscure care includeau cântece executate le dansatori şi un cor. Cuvântul grec tragoidia, de unde provine termenul nodern tragedie, înseamnă „cântecul caprei”, iar membrii corului tragic e numeau „cântăreţii caprei”, poate pentru că o capră era premiul pentru: el mai bun cântec sau fiindcă în timpul cântecului se sacrifica o capră ori entru a sugera legătura cu zeitatea vegetaţiei, Dionisos, în cinstea căreia intonau cântecele la sărbătoarea sa anuală. Cândva, pe la sfârşitul iecolului al Vl-lea î. Hr., atenienii au transformat cultul lui Dionisos într-un oncurs de teatru cu participarea întregului oraş, în care numeroase coruri; e întreceau pentru a obţine un premiu în cadrul unui festival ce dura mai nulte zile. Cu prilejul Marilor Sărbători Dionisiace de primăvară, ce-sbrate într-un teatru în aer liber care putea găzdui peste cincisprezece mii e spectatori, toate afacerile se suspendau, iar deţinuţii erau eliberaţi pe auţiune în perioada respectivă, în prima zi se intonau imnurile corale radiţionale, după care urma un concurs; în cadrul acestuia se prezenta în lecare zi un ciclu dramatic de trei tragedii urmate de o piesă comică. Cântecele corului erau însoţite şi de texte rostite de actori (bărbaţi) ale; ăror măşti şi costume le permiteau spectatorilor să ghicească ce roluri oacă. Lui Eschil i se atribuie meritul de a fi adăugat încă un actor la novaţia lui Thespis, lărgind astfel posibilităţile dramatice ale spectacolului, u mai multe personaje pe scenă în acelaşi timp. Povestirile dramatizate e bazau pe mituri celebrate anterior de poeţi într-o lucrare de 1000-1500 rânduri care puteau fi jucate în două ore. După cum afirmă Aristotel, schil este cel care a redus elementul coral şi a rezervat „rolul conducător uvântului vorbit”. Tot lui i se atribuie meritul de a fi dezvoltat convenţiile u privire la dicţiunea tragediilor, costumaţia şi efectele dramatice pectaculoase.
Totuşi, nu ştim cu precizie cât de mult din dezvoltarea şi inovaţiile agediei se datorează geniului lui Eschil, pentru că avem foarte puţine aţe despre predecesorii şi contemporanii lui. Şi nici nu putem să-i urmărim voluţia artistică, deoarece doar câteva din lucrările lui au supravieţuit, iar eea ce a rămas nu poate fi datat cu precizie. A câştigat prima victorie la tarile Sărbători Dionisiace în anul 484 î. Hr., urmată apoi de treisprezece au douăzeci şi opt de nominalizări consecutive, deşi totalul mai mare de ictorii poate fi pus pe seama premiilor obţinute după moartea lui, sau a acordării privilegiului unic de a-şi prezenta piesele în concursuri succesive. Dar chiar şi un număr mai mic indică o mare popularitate şi recunoaşterea meritelor artistului. Printre piesele lui se numără Perşii, Cei şapte contra Tebei, Bocitoarele, Prometeu înlănţuit. Fiecare dintre ele este cea de-a treia piesă dintr-o trilogie în care primele două s-au pierdut, ceea ce face şi mai dificilă interpretarea cu acurateţe a intenţiei şi ansamblului general. Dar Orestia este singura trilogie tragică păstrată în întregime, o formă inventată sau perfecţionată de Eschil, care a devenit ulterior o regulă a concursului atenian. Deşi cele trei piese puteau să nu fie corelate, Eschil era un maestru al legăturii dintre teme, fiind considerat primul dramaturg care a explorat implicaţiile mai largi ale aceluiaşi mit şi a extins astfel tragedia la o scală cu adevărat epică.
Trilogia orestiană (Agamemnon, Purtători de libaţii şi Eumenidele), bazată pe scrierea lui Homer, combină teme din Iliada, şi Odiseea şi se referă la căderea Casei lui Atreus ca urmare a unei serii de asasinate vindicative comise pe parcursul a trei generaţii. Agamemnon, care îşi ucisese propria fiică pentru a-şi asigura succesul împotriva troienilor, se întoarce acasă şi este la rândul său ucis de Clitemnestra, soţia lui, şi de amantul acesteia, Egist. Asasinarea lui Agamemnon trebuie să fie răzbunată de fiul lui, Oreste, ceea ce declanşează dilema morală dacă se poate face dreptate prin încălcarea importantei legături de sânge dintre mamă şi fiu.
Oreste este urmărit apoi de Furii, femei cu şerpi în loc de păr pe cap, mai întâi la Delfi, unde Apollo nu poate să-1 apere, apoi la Atena, unde zeiţa Atena, patroana oraşului, organizează procesul acestuia. Oreste este achitat şi Furiile sunt convinse să devină protectoarele Atenei. Acest rezumat sec nu redă nici pe departe măreţia şi amploarea realizării lui Eschil în Orestia, lucrare care explorează teme politice şi religioase fără a pierde nici o clipă din vedere legătura cu problemele umane esenţiale. Eschil studiază suferinţa umană şi semnificaţia acesteia şi pune în discuţie modul în care poate fi înfăptuită justiţia atunci când civilizaţia înlocuieşte vechea ordine a răzbunării.
Lucrările îndrăzneţe ale lui Eschil sunt prezentate în scene admirabile sub aspectul expresiei poetice şi al spectacolului. Vechii critici susţineau că metoda lui avea drept scop să „uimească” astfel, după unii autori, prima apariţie a Furiilor în Eumenidele i-a făcut pe copiii din public să leşine şi pe femei să avorteze. Forţa şi intensitatea concepţiei dramatice a lui Eschil este îmbinată cu măreţia limbajului şi un model de imagistică şi simboluri care ţes o unitate tematică în jurul dramei. Lucrările lui pot fi comparate cu realizările lui Dante din Divina Comedie şi marile tragedii ale lui Shakespeare, iar Eschil rămâne unul dintre cei mai mari dramaturgi din lumea occidentală care au reuşit să îmbine explorarea profundă a temelor umane universale cu drama poetică de mare intensitate emoţională.