Şi atunci i-a spus Şeherezadei: „ Surioară, Allah să te călăuzească, spune-ne o poveste ca să netreacă noaptea mai uşor...
O mie şi una de nopţi
1
Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărţi pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate şi am crescut printre mobile vechi, cărţi în latină şi mumii umane, dar asta n-a reuşit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei. Tatăl meu, un indian cu ochi chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure şi nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor şi lumina i se părea ceva indecent. Consuelo, maică-mea, îşi petrecuse copilăria într-o regiune vrăjită, unde secole de-a rândul aventurierii căutaseră oraşul din aur curat pe care-l văzuseră conchistadorii atunci când s-au aplecat peste prăpastia propriei lor ambiţii. A rămas marcată de peisajul acela şi a făcut cumva ca să-mi transmită şi mie ceva din această amintire.
Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu ştia să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi şi rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce. Spălând-o, au constatat neîndoielnic că era fată, ceea ce i-a cam pus în dificultate, dar acum era acolo şi nu era cazul s-o arunce în râu, drept care i-au acoperit ruşinea cu o cârpă, i-au picurat nişte lămâie în ochi ca să-i vindece infecţia care îi ţinea pleoapele lipite şi-au botezat-o cu primul prenume feminin care le-a trecut prin minte. S-au apucat s-o educe fără să se întrebe prea mult despre originea ei şi fără multe nazuri, convinşi că dacă Pronia Cerească o ţinuse în viaţă până când au găsit-o ei, precis că avea să vegheze şi la integritatea ei fizică şi spirituală, sau, în cazul cel mai rău, avea s-o ducă la cer împreună cu alţi nevinovaţi. Consuelo a crescut fără un loc fix în ierarhia strictă a Misiunii. Nu era propriu-zis o servitoare, nu era nici de rangul indienilor de la şcoală, iar când a întrebat care din preoţi era tatăl ei a primit o scatoalcă pentru insolenţă. Mie mi-a spus că fusese abandonată pe o barcă în derivă de către un navigator olandez, dar precis că asta e o legendă pe care a inventat-o mai târziu ca să scape de întrebările mele. Cred că de fapt habar n-avea de părinţii ei şi de felul în care apăruse acolo.
Misiunea era o mică oază în mijlocul vegetaţiei voluptuoase care creşte în hăţişuri suprapuse şi dese, de la malul apei şi până la poalele monumentalelor turnuri geologice care se înalţă spre cer ca nişte greşeli ale Domnului. Acolo timpul s-a răsucit şi distanţele înşală ochiul, făcându-i pe călători să umble în cerc. Aerul e umed şi dens, miroase uneori a flori şi iarbă, a sudoare de om şi a răsuflare de animal. Căldura e copleşitoare, nu bate pic de briză răcoroasă, de se coc pietrele şi fierbe sângele în vene. Pe înserat, cerul se umple de ţânţari fosforescenţi a căror pişcătură produce coşmaruri interminabile, noaptea poţi auzi limpede murmurul păsărilor, ţipetele maimuţelor şi tunetul depărtat al cascadelor care se formează în munţii înalţi şi se prăvălesc cu zgomot de război. Clădirea modestă din paie şi pământ, cu un turnuleţ din bârne încrucişate şi un clopot care chema la slujbă, stătea, ca şi celelalte colibe, pe piloţi îngropaţi în mâlul unui râu cu ape opalescente ale cărui maluri se pierd în reverberaţia luminii. Locuinţele păreau a pluti în derivă printre canoe silenţioase, gunoaie, leşuri de câini şi şobolani, inexplicabile flori albe.
Pe Consuelo o vedeai de departe, o distingeai după pletele roşcate ca o pată de foc în verdele etern al naturii. Tovarăşii ei de joacă erau nişte pui de indian cu pântece proeminente, un papagal obraznic care recita Tatăl Nostru intercalat cu măscări şi un maimuţoi priponit cu un lanţ de piciorul mesei, căruia îi dădea din când în când drumul ca să se ducă în pădure să-şi găsească perechea, dar care se întorcea negreşit şi se scărpina de purici în acelaşi loc. Pe atunci veneau deja acolo protestanţii care împărţeau biblii, predicau împotriva Vaticanului şi cărau după ei, pe ploaie sau arşiţă, în căruţă, pianele în sunetele cărora voiau să-i facă să cânte în ceremonii publice pe convertiţi. întrecerea asta le cerea preoţilor catolici toată atenţia şi dăruirea, drept care n-aveau timp să se ocupe de Consuelo, care a supravieţuit arsă de soare, prost hrănită cu yucca şi peşte, infestată de paraziţi, pişcată de ţânţari şi liberă ca o pasăre. In afară de mâna de ajutor pe care o dădea la treburile casnice şi de orele în care asista la slujbe şi la clasele de lectură, aritmetică şi catehism, nu avea alte obligaţii umbla în legea ei mirosind florile şi alergând după jivine, umplându-şi mintea cu imagini, culori şi gusturi, cu poveşti aduse de la graniţă şi mituri venite pe apele râului.
Avea doisprezece ani când l-a cunoscut pe omul cu găini, un portughez pârjolit de traiul sub cerul liber, aspru şi uscat pe dinafară, dar plin de râsete pe dinăuntru. Orătăniile lui mergeau peste tot şi înghiţeau tot ce strălucea în calea lor, după care stăpânul le spinteca guşa cu cuţitul şi aduna câteva grăunţe de aur, insuficiente ca să se îmbogăţească, dar destul ca să-şi hrănească mai departe iluziile. într-o dimineaţă, portughezul a văzut-o pe fetiţa cu piele albă şi un incendiu în cap, cu fusta sumeasă şi picioarele vârâte în mlaştină şi s-a crezut pradă unei crize de friguri intermitente. A scos un şuierat de mirare care a răsunat ca o comandă menită să pună un cal în mişcare. Zgomotul a străbătut aerul, ea a ridicat capul, privirile lor s-au întâlnit şi amândoi au zâmbit în acelaşi fel. începând din ziua aceea s-au văzut des, el ca s-o contemple uluit, ea ca să înveţe cântece din Portugalia.
— Mergem să adunăm aur, i-a zis el într-o zi.
S-au afundat în pădure până n-au mai văzut clopotniţa Misiunii, pe cărări pe care le ştia doar el. Toată ziua au căutat găinile, chemându-le cu cucuriguri cocoşeşti şi prinzându-le din zbor printre crengi. In timp ce ea le ţinea între genunchi, el le spinteca guşa cu o tăietură precisă şi-şi vâra degetele înăuntru ca să scoată pepitele. Cele care au scăpat cu viaţă au fost cusute la loc cu ac şi aţă ca să slujească pe mai departe, celelalte au fost aruncate într-un sac pentru a fi vândute în sat sau pentru a fi mâncate, iar penele le-au pus pe foc, pentru că aduceau ghinion şi puteau răspândi ţâfna. Pe înserat, Consuelo s-a întors ciufulită, mulţumită şi plină de sânge. Şi-a luat rămas-bun de la prietenul ei, s-a căţărat pe scara care ducea la terasă şi-a dat cu nasul de sandalele puturoase ale celor doi călugări din Extremadura care o aşteptau cu braţele încrucişate şi mutre extrem de scârbite.
— E timpul să pleci la oraş, i-au spus.
Degeaba a protestat. Nu i-au dat voie să-şi ia cu ea maimuţoiul şi papagalul, doi companioni deloc potriviţi pentru viaţa cea nouă care o aştepta. Au dus-o împreună cu cinci fete indigene, legate toate de glezne ca să nu sară din pirogă şi să se facă nevăzute pe râu. Portughezul şi-a luat la revedere de la Consuelo de departe, cu o privire lungă, lăsându-i ca amintire o bucăţică de aur de forma unei măsele, găurită şi prinsă de un şnur. Avea s-o poarte la gât aproape toată viaţa, până să-l găsească pe cel căruia să i-o dăruiască în chip de zălog de dragoste. Aşa a văzut-o pentru ultima oară: purtând şorţul de percal decolorat şi o pălărie de paie care îi cădea peste urechi, desculţă şi tristă, făcându-i un gest de adio.
Călătoria a început cu barca pe afluenţii fluviului care străbăteau un peisaj demenţial, apoi a continuat cu catârii traversând podişuri abrupte unde noaptea îţi îngheţau până şi gândurile, în fine cu camioanele de-a lungul câmpiilor umede, pădurilor de bananieri sălbatici şi ananaşi pitici, pe drumuri de sare şi nisip, numai că nimic din toate astea n-a mirat-o, căci cine a deschis ochii pe pământul cel mai halucinant din lume îşi pierde capacitatea de a mai fi uimit. Pe drum a plâns toate lacrimile din ea, nemaipăstrând nimic pentru vreo tristeţe de mai târziu. Odată plânsul epuizat, a închis gura, hotărâtă s-o mai deschidă de-acum înainte doar pentru răspunsuri indispensabile. Au ajuns în capitală după câteva zile şi călugării le-au dus pe fătucile speriate la mănăstirea Măicuţelor Carităţii; o călugăriţă a deschis poarta de fier cu o cheie de temnicer şi le-a condus într-un patio vast şi umbros, înconjurat de coridoare şi cu o fântână îmbrăcată în faianţă colorată în mijloc, din care beau porumbei, sturzi şi colibri. Fete în uniforme cenuşii erau aşezate în cerc şi coseau plăpumi cu nişte ace curbate sau împleteau coşuri de răchită.
— în rugăciune şi muncă veţi găsi alinare pentru păcatele voastre. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Mai mare e bucuria păstorului când găseşte oiţa rătăcită decât în faţa întregii turme. Cuvântul Domnului, lăudat fie numele Său, Amin cam aşa ceva a recitat măicuţa cu mâinile ascunse sub faldurile rasei.
Consuelo n-a priceput nimic din peroraţia ei şi nici nu i-a dat atenţie, era extenuată şi copleşită de senzaţia de închis. Nu se găsise niciodată între ziduri: privind în sus şi văzând cerul redus la un patrulater a avut impresia că moare sufocată. Când au despărţit-o de tovarăşele ei de drum şi au dus-o la maica stareţă nu şi-a imaginat că motivul era culoarea pielii şi a ochilor. Măicuţele nu primiseră de mult o făptură ca ea, doar fete din rase amestecate, provenite din cartierele cele mai sărace sau indience aduse de misionari cu forţa.
— Cine sunt părinţii tăi ?
