Viewing Single Post
AnnaE
#0

Zarité

La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele, Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile. Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare, zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită. Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei, forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale, devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc, tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas.

În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile melancolice ale clavecinului ei. Luni şi marţi preda ore fetelor de culoare, restul săptămânii preda în conacele marilor albi, les grands blancs, unde domnişoarele aveau instrumentele lor, doar nu era să cânte la cele atinse de mulatre. Am învăţat să curăţ clapele cu suc de lămâie, dar nici gând să cânt, madame nu-mi dădea voie. Zău dacă aveam nevoie. Honoré era în stare să facă muzică bătând într-o cratiţă, sub mâinile lui orice lucru prindea ritm, melodie şi glas; purta sunetele în trup, le adusese din Dahomey. Jucăria mea era o tărtăcuţă goală pe care o făceam să sune. Apoi m-a învăţat să mângâi tobele, uşurel. Şi asta chiar de la început, când mă purta în braţe şi mă lua cu el la dans şi la ceremoniile voodoo, unde el dădea ritmul la toba principală pentru ca ceilalţi să-l urmeze. Aşa mi-amintesc. Honoré părea foarte bătrân pentru că îi înţepeniseră oasele, deşi pe atunci n-avea mai mulţi ani decât am eu acum. Bea rachiu de melasă, tafia, ca să se poată mişca fără durere, dar nu atât băutura tare, cât muzica era leacul. Vaietele lui se transformau în râs când bătea tobele. Abia reuşea să cureţe cartofii pentru masa stăpânei cu degetele lui strâmbe, dar la bătutul tobei era neobosit, iar când era vorba de dans, nimeni nu-şi ridica genunchii mai sus decât el, nu scutura din cap mai tare şi nici nu dădea din fund cu mai multă plăcere. Încă nu mergeam pe atunci, dar el mă punea să dansez stând în fund, iar după ce-am început să mă ţin pe picioare, mă îmbia să mă pierd în muzică la fel ca într-un vis. „Dansează, Zarité, dansează, căci sclavul care dansează e liber… cât timp dansează. ” Şi am dansat mereu.

 

PARTEA ÎNTÂI
Saint-Domingue, 1770-1793

 

Răul spaniol

Toulouse Valmorain a ajuns la Saint-Domingue în 1770, chiar în anul în care delfinul Franţei se căsătorea cu arhiducesa austriacă Maria Antoaneta. Înainte de a lua drumul coloniei, când încă nu bănuia că soarta avea să-i joace o festă şi va sfârşi îngropat printre plantaţiile de trestie din Antile, fusese invitat la Versailles la un bal în onoarea proaspetei delfine, o fetişcană blondă de paisprezece ani, pe care protocolul rigid de la curtea franceză o făcea să caşte pe ascuns.

Dar toate astea rămăseseră în urmă. Saint-Domingue era altă lume. Junele Valmorain avea doar o idee vagă despre locul în care tatăl său câştiga de bine, de rău pâinea familiei pe care avea ambiţia s-o transforme într-o mare avere. Citise undeva că băştinaşii insulei, arahuacii, o numiseră Haiti înainte de venirea conchistadorilor care-i schimbaseră numele în La Española şi lichidaseră populaţia indigenă. În mai puţin de cincizeci de ani nu mai rămăsese nici sămânţă de arahuac: pieriseră cu toţii, victime ale sclaviei, ale bolilor europene şi sinuciderilor. Fusese o rasă cu piele roşiatică, păr negru şi gros, deosebit de demnă şi atât de timidă, încât un singur spaniol putea înfrânge zece oameni cu mâna goală. Vieţuiau în comunităţi poligame şi cultivau pământul cu grijă ca să nu-l secătuiască: porumb, batate, dovleci, arahide, ardei, cartofi şi manioc. La fel ca apa şi cerul, nici pământul nu avusese stăpân până la venirea străinilor care îl luaseră în stăpânire şi se apucaseră să cultive cu munca forţată a arahuacilor nişte plante nemaivăzute. Atunci a început şi obiceiul de a ucide fiinţele lipsite de apărare asmuţind câinii asupra lor. Iar când au terminat cu indigenii, au importat sclavi din Africa şi albi din Europa: puşcăriaşi, orfani, prostituate şi răzvrătiţi.

La sfârşitul anilor 1600, Spania a cedat partea de vest a insulei Franţei, care i-a dat numele Saint-Domingue; avea să ajungă colonia cea mai bogată de pe lume. La sosirea lui Toulouse Valmorain, o treime din exporturile de zahăr ale Franţei, cafea, tutun, bumbac, indigo şi cacao provenea din insulă. Sclavi albi nu mai existau, dar erau sute de mii de negri. Cultura cea mai grea era cea de trestie de zahăr, aurul dulce al coloniei; să tai trestia, să o toci şi să o transformi în sirop era o muncă pentru animale, nu pentru oameni, aşa spuneau plantatorii.

Valmorain abia împlinise douăzeci de ani când o misivă urgentă a agentului comercial al tatălui său l-a chemat în colonie. A debarcat îmbrăcat după ultima modă: manşete de dantelă, perucă pudrată şi pantofi cu toc, convins în plus că cele citite în cărţile exploratorilor aveau să-i fie de ajuns pentru a-şi asista tatăl preţ de câteva săptămâni. Venise cu un valet, la fel de ţanţoş ca şi el, şi cu mai multe cufere cu haine şi cărţi. Se considera om de litere şi visa să se dedice ştiinţei după întoarcerea în Franţa. Îi admira pe filosofi şi pe enciclopediştii care în ultimele decenii avuseseră ecou în Europa şi le împărtăşea o serie de idei liberale: Contractul social al lui Rousseau fusese cartea sa de căpătâi la optsprezece ani. Abia ajuns, după o călătorie gata-gata să se termine tragic din cauza unui uragan din Caraibe, a avut prima surpriză neplăcută: tatăl nu-l aştepta în port. L-a primit un agent, un evreu amabil, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, care l-a pus la curent cu precauţiile necesare în timpul deplasării pe insulă, i-a făcut rost de cai, de doi catâri pentru bagaje, de o călăuză şi de un jandarm care să-l însoţească până la habitation Saint-Lazare. Tânărul nu plecase niciodată din Franţa până atunci şi nu luase mai deloc în seamă poveştile – cam plicticoase – spuse de taică-său în timpul rarelor vizite acasă la Paris. Nici nu-i trecuse prin minte că avea să ajungă pe plantaţie; acordul tacit era ca tatăl să consolideze averea pe insulă, iar fiul să aibă grijă de mamă şi de surori şi să vadă de afacerile din Franţa. Scrisoarea primită vorbea de nişte probleme de sănătate; s-a gândit la o febră trecătoare, dar la Saint-Lazare, după o zi călare printr-o natură lacomă şi ostilă, şi-a dat seama că tatăl său era pe moarte. Cauza nu era malaria, cum credea el, ci sifilisul, care făcea ravagii printre albi, negri şi mulatri. Boala era în ultima fază, omul ajunsese aproape invalid, era plin de pustule, i se mişcau dinţii şi avea minţile duse. Leacurile danteşti de luare de sânge, mercur şi cauterizare a penisului cu un fier înroşit în foc nu ajutau la nimic, dar continua să le suporte. Abia făcuse cincizeci de ani, dar devenise un moş care dădea porunci aiurea, era incontinent şi îşi făcea veacul într-un hamac alături de două fătuce negre abia ajunse la pubertate.

În timp ce sclavii desfăceau bagajele sub ordinele valetului, un filfizon care suportase cu greu drumul pe mare şi era îngrozit de condiţiile primitive ale locului, Toulouse Valmorain a ieşit să exploreze întinsa proprietate. Habar n-avea cum se cultivă trestia de zahăr, dar nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că sclavii erau famelici şi plantaţia rezista doar pentru că lumea consuma zahăr cu o voracitate crescândă. În registrele contabile a descoperit şi explicaţia proastei situaţii financiare a tatălui, care nu-şi mai putea ţine familia pariziană în fastul corespunzător poziţiei pe care o ocupa. Producţia era jalnică şi sclavii picau precum muştele; era limpede că vătafii furau pe rupte, profitând de starea deplorabilă a stăpânului. Şi-a blestemat soarta şi a hotărât să se apuce de treabă, un lucru pe care niciun tânăr din mediul său nu şi-l propunea vreodată: munca era pentru alt fel de oameni. A început prin a face rost de un împrumut consistent graţie sprijinului agentului comercial, care avea relaţii cu bancherii, apoi i-a trimis pe commandeurs la plantaţie, să lucreze cot la cot cu cei pe care îi exploataseră la sânge, înlocuind vătafii cu alţii, mai puţin ticăloşi, a diminuat pedepsele şi a angajat un veterinar, care a stat două luni la Saint-Lazare, încercând să pună negrii cât de cât pe picioare. Însă veterinarul nu l-a putut salva pe valet, care s-a prăpădit în nici treizeci şi opt de ore de o diaree fulminantă. Valmorain a mai constatat că sclavii tatălui său rezistau pe plantaţie în medie optsprezece luni înainte să evadeze sau să moară de epuizare, mult mai puţin decât pe alte plantaţii. Femeile trăiau mai mult decât bărbaţii, dar aveau un randament mai scăzut şi aveau şi prostul obicei de a rămâne borţoase. Foarte puţini copii supravieţuiau, drept care plantatorii socotiseră că fertilitatea negrilor era atât de scăzută încât nu era rentabilă. Tânărul Valmorain făcuse toate aceste schimbări în mod automat şi în grabă, cu gândul să plece cât mai curând, dar după moartea tatălui, câteva luni mai târziu, şi-a dat seama că era prins. Nu într-atât cât să-şi sfârşească zilele în colonia potopită de ţânţari, dar dacă pleca prea curând risca să piardă plantaţia, deci şi câştigurile şi poziţia socială a familiei sale din Franţa.

N-a încercat să se împrietenească cu ceilalţi colonişti. Les grands blancs, proprietarii celorlalte plantaţii, vedeau în el un înfumurat care n-avea să facă mulţi purici pe insulă; mare le-a fost mirarea să-l vadă cu cizmele înnoroiate şi pârlit de soare. Antipatia era reciprocă. Pentru Valmorain, franţujii ăştia transplantaţi în Antile erau nişte mitocani, exact contrariul societăţii frecventate de el, în care la mare preţ erau ideile, ştiinţa şi artele şi nimeni nu aducea vorba de bani sau sclavi. Din „epoca raţiunii” de la Paris se înfundase într-o lume primitivă şi violentă în care morţii şi viii mergeau ţinându-se de mână. Nu se împrietenise nici cu les petits blancs, a căror unică avere era culoarea pielii, nişte amărâţi otrăviţi de invidie şi cleveteală, cum obişnuia el să spună. Veneau din cele patru zări şi era imposibil să le verifici puritatea sângelui sau trecutul. În cazul cel mai fericit erau negustori, meşteşugari, clerici lipsiţi de sfinţenie, marinari, militari şi mici funcţionari, dar se găseau şi destui răufăcători, peşti, criminali şi braconieri care-şi ascundeau ticăloşiile prin toate colţurile Caraibelor. Cu ăştia nu avea de-a face.

Printre mulatrii liberi – les affranchis – existau peste şaizeci de categorii în funcţie de procentul de sânge alb, care determina rangul social. Valmorain n-a reuşit niciodată să deosebească nuanţele sau să înveţe numele fiecărei combinaţii între două rase. Aceşti affranchis erau lipsiţi de putere politică, însă mânuiau destui bani, de aceea albii săraci îi urau. Unii făceau trafic ilegal, de la contrabandă la prostituţie, dar alţii îşi făcuseră educaţia în Franţa şi aveau averi, pământuri şi sclavi. Dincolo de subtilităţile de culoare, mulatrii erau uniţi prin năzuinţa comună de a trece drept albi şi prin dispreţul visceral pentru negri. Sclavii, al căror număr îl întrecea de zece ori pe acela al albilor şi al mulatrilor la un loc, nu contau defel, nici la recensământul populaţiei, nici în sufletul coloniştilor.

Attachments