AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÂI

Decembrie 1991-mai 1992

 

 

Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei trezi să ştii pe ce lume te afli.

Legenda familiei ia naştere la începutul secolului al XIX-lea, când un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de planuri de mărire şi apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât; dar, ca să nu ne îndepărtăm atât de mult, ajunge să ştii că descendenţa sa s-a  compus dintr-o stirpe de muieri impetuoase şi bărbaţi buni de muncă şi cu inimă mare. Unii dintre ei, mai irascibili, au murit scoţând spume pe gură, dar poate că motivul n-a fost turbarea, aşa cum susţin gurile rele, ci vreo boală locală. Au cumpărat pământuri mănoase în apropierea capitalei, care şi-au sporit valoarea în timp, s-au cizelat, au înălţat conace senioriale cu parcuri şi alei, şi-au măritat fetele cu creoli bogaţi, şi-au educat fiii în severe colegii religioase, astfel că, anii trecând, au ajuns să facă parte dintr-o orgolioasă aristocraţie mo­şierească ce a dăinuit mai bine de un secol, până când tăvă­lugul modernităţii a înlocuit-o la putere cu tehnocraţi şi comercianţi. Unul dintre ei era bunicul meu. A venit pe lume în condiţii îmbelşugate, dar tatăl lui a murit curând după aceea, în urma unui glonţ inexplicabil; nu s-au aflat niciodată amănuntele celor petrecute în noaptea aceea fatidică, o fi fost un duel, o răzbunare sau vreo crimă din dragoste, oricum, familia s-a pomenit sărăcită aşa că el, bunicul meu, fiind cel mai mare, a fost nevoit să lase studiile şi să-şi caute de lucru ca să-şi întreţină mama şi să-şi ţină fraţii mai mici la şcoală. Mulţi ani mai târziu, pe când ajunsese un domn cu avere în faţa căruia oamenii îşi scoteau pălăria, mi-a măr­turisit că sărăcia cea mai rea e cea care se vede după haine, pentru că trebuie s-o ascunzi. Se prezenta impecabil în costumele tatălui său transformate pentru el, cu guler ţeapăn şi hainele bine călcate ca să nu se vadă cât de vechi erau. Perioada aceea de penurie i-a călit caracterul, credea că viaţa înseamnă doar trudă şi muncă şi că un om onorabil are menirea de a-şi ajuta aproapele. Încă de pe atunci avea ex­presia aceea de concentrare şi integritatea care l-au carac­terizat mereu, era făcut din acelaşi aluat dur ca şi strămoşii săi şi, aidoma multora dintre ei, era un om cu picioarele pe pământ, numai că o parte din suflet îi zbura spre tărâmul abisal al viselor. De aceea s-a amorezat de bunică-mea, mezina unei familii cu doisprezece copii, cu toţii nişte nebuni ex­centrici şi adorabili, precum Teresa, căreia spre sfârşitul vieţii începuseră să-i crească aripi de sfântă, iar în noaptea când a murit, s-au uscat toţi trandafirii din Parcul Japonez; sau Ambrosio, mare petrecăreţ şi muieratic, care în clipele de generozitate se despuia pe stradă şi-şi dăruia hainele săra­cilor. Am crescut ascultând poveşti despre talentul bunică-mii de a prezice viitorul, a citi gândurile altora, a vorbi cu anima­lele şi a muta obiectele cu privirea. Se spune că odată a de­plasat masa de biliard din salon, dar eu n-am asistat decât la mişcarea unei biete zaharniţe, care la ora ceaiului o pornea uşurel pe faţa de masă. Aceste însuşiri produceau oarece rezervă şi, în ciuda faptului că fata era încântătoare, posibilii pretendenţi cam dădeau înapoi; însă pentru bunicul telepatia şi telekinezia erau nişte amuzamente nevinovate, în nici un caz nişte oprelişti serioase în calea căsătoriei. Pe el nu-l neliniştea decât diferenţa de vârstă: ea era mult mai mică, atunci când o cunoscuse, încă se mai juca cu păpuşile şi umbla cu o perniţă jerpelită în braţe. Văzând-o mult timp doar ca pe o copilă, nu şi-a dat seama de sentimentele lui decât într-o bună zi, când ea a apărut îmbrăcată în rochie lungă şi cu părul strâns; a avut atunci revelaţia iubirii lui latente, ceea ce l-a aruncat într-o criză de timiditate şi l-a făcut să renunţe să mai vină în vizită. Ea a ghicit însă ce era în sufletul lui şi, înainte chiar ca el să-şi lămurească simţămintele încurcate, i-a trimis o scrisoare, prima dintre multele pe care-avea să le scrie în clipele hotărâtoare ale vieţii lor. Şi nu era o epistolă parfumată de tatonare a terenului, ci un biet bilet scris cu creionul pe o foaie de caiet în care-l întreba fără ocolişuri inutile dacă voia să fie bărbatul ei, iar în caz că da, când. După câteva luni se căsătoreau. Mireasa a ajuns în faţa altarului ca o imagine de pe vremuri, învăluită în dantele de culoarea fildeşului şi cu flori de ceară în păr; de cum a văzut-o, a ştiut c-avea s-o iubească cu încăpăţânare până la sfârşitul zilelor.

Pentru mine, acest cuplu s-a numit mereu Tata-mare şi Memé. Dintre toţi copiii lor doar maică-mea are ce căuta în povestea asta, căci dacă mă apuc să-ţi spun de restul tribului, n-o să termin niciodată, iar cei care încă sunt în viaţă se găsesc foarte departe; aşa e exilul, duce oamenii în cele patru puncte cardinale şi e greu să-i mai aduni laolaltă. Mama s-a născut între cele două războaie mondiale, într-o zi de primăvară din anii '20, o fată sensibilă, care nu-şi urma fraţii prin pod la vânătoare de şoareci, cu scopul de a fi puşi la păstrare în borcane cu formol. A crescut apărată de zidu­rile căminului şi ale şcolii, ocupată cu lecturi romanţioase şi opere de caritate, cu faima de a fi cea mai frumoasă din familia asta de femei enigmatice. Încă din pubertate în jurul ei au roit amorezii, pe care tatăl îi ţinea la distanţă, iar mama îi analiza în cărţile de tarot, asta până când inocentele coche­tării au luat sfârşit prin apariţia unui bărbat talentat şi echivoc, care i-a dat la o parte pe ceilalţi rivali fără efort şi i-a vârât fetei, neliniştea în suflet. E vorba de bunicul tău, Tomàs, care a dispărut în ceaţă şi pe care-l pomenesc acum doar pentru că tu, Paula, ai ceva din sângele lui, nu din alt motiv. Tipul cu minte iute şi vorbă nemiloasă era prea inte­ligent şi prea lipsit de prejudecăţi pentru societatea provincială, o pasăre rară în oraşul Santiago de atunci. I se atribuia un trecut obscur, umbla zvonul că ar fi fost mason, drept care era un duşman al Bisericii, şi că ascundea un fiu bastard, însă nimic din toate astea n-a folosit pentru ca Tata-mare s-o facă pe fiică-sa să-şi schimbe părerea: n-avea dovezi şi nici nu era el omul care să mânjească neîntemeiat o reputaţie. Pe vre­mea aceea, Chile era un fel de prăjitură mille-feuilles - într-un fel sau altul mai e şi acum -, existau mai multe caste, ca în India, şi suficiente epitete peiorative menite a-l pune pe fiecare la locul lui: zdrenţăros, ţoapă, arivist, prefăcut şi multe altele, până să ajungi la situaţia comodă de om ca lumea. Naşterea era determinantă; era uşor să cobori în ierarhia socială, dar pentru a urca nu erau suficienţi banii, celebritatea sau talentul, mai era nevoie de strădania susţinută a mai multor generaţii. În favoarea lui Tomàs vorbea stirpea sa onorabilă, deşi Tata-mare vedea şi nişte antecedente politice suspecte. Încă de pe atunci se vorbea de un anume Salvador Allende, fondatorul Partidului Socialist, care propovăduia împotriva proprietăţii private, a moralei conservatoare şi a autorităţii patronilor. Tomàs era vărul acelui tânăr deputat.

Uite, Paula, am aici portretul lui Tata-mare. Bărbatul acesta cu trăsături severe, privire limpede, ochelari fără ramă şi bască neagră e străbunicul tău. În poza asta stă pe scaun, cu o mână pe măciulia bastonului, iar alături de el, sprijinită de genunchiul lui drept, stă o fetiţă de vreo trei ani îmbrăcată de sărbătoare, care priveşte în aparat cu ochi languroşi. Tu eşti asta, în spate suntem maică-mea şi cu mine, iar fotoliul îmi ascunde pântecele în care-l port pe fratele tău Nicolàs. Bătrânul e în prim-plan şi trebuie să-i apreciem atitudinea mândră, demnitatea fără fisură a omului care s-a format sin­gur, a mers pe un drum drept şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Eu mi-l amintesc mereu bătrân, deşi aproape fără riduri, cu excepţia celor două brazde adânci de la colţurile gurii, cu o coamă albă leonină şi râsul brusc care lăsa vederii dinţii îngălbeniţi. În ultimii lui ani se mişca greu, dar tot se ridica în picioare la venirea şi plecarea femeilor; sprijinit în baston, îşi petrecea musafirii până la poarta grădinii. Îmi plăceau mâinile lui, puternice şi noduroase, precum crengile răsucite ale unui stejar, eternul şal de mătase din jurul gâtului şi mirosul lui de săpun englezesc: lavandă şi dezinfectant. A încercat, cu un umor dezinteresat, să le inculce urmaşilor filozofia sa stoică; lipsa de confort i se părea ceva sănătos, o casă încălzită era ceva nociv, cerea mâncare simplă - să nu vadă sosuri şi feluri complicate -, iar distracţia pentru el era un lucru vulgar. Dimineaţa făcea un duş rece, obicei pe care nimeni din familie n-a îndrăznit să-l imite şi pe care l-a practicat până aproape de sfârşit, stând pe un scaun sub jetul îngheţat. Îşi presăra vorbele cu proverbe expresive, la întrebări răspundea cu alte întrebări, aşa că dacă despre ideologia lui nu ştiu multe, în schimb îi cunosc bine carac­terul. Uită-te la maică-mea, care în poza asta are puţin peste patruzeci de ani şi e la apogeul frumuseţii, îmbrăcată la modă, cu fustă scurtă şi părul ca un cuib de viespi. Râde şi ochii ei mari şi verzi se văd ca două crăpături sub arcul sprân­cenelor negre. A fost perioada cea mai fericită din viaţa ei: copiii crescuseră, era îndrăgostită şi lumea părea încă sigură.

Mi-ar plăcea să-ţi arăt şi o fotografie a tatălui meu, dar le-au ars pe toate acum mai bine de patruzeci de ani.

 

Pe unde umbli tu, Paula? Cum vei fi când te vei trezi? Vei fi aceeaşi femeie sau va trebui să învăţăm să ne cunoaş­tem ca două străine? Îţi vei aminti sau va trebui să-ţi poves­tesc cu răbdare cei douăzeci şi opt de ani ai tăi şi cei patruzeci şi nouă ai mei?

„Dumnezeu să-ţi păzească fata”, murmură cu greu don Manuel, bolnavul din patul de alături. E un ţăran în vârstă, operat de câteva ori la stomac şi care tot mai luptă cu degra­darea şi cu moartea. „Dumnezeu să-ţi păzească fata”, mi-a spus ieri şi o tânără femeie cu un copil mic în braţe, care auzise despre tine şi venise la spital să mă îmbărbăteze. Acum doi ani avusese o criză de porfirie şi fusese în comă mai bine de o lună, i-a trebuit un an de zile să revină la normalitate şi trebuie să se îngrijească toată viaţa, dar lucrează, s-a măritat şi a făcut un copil. Mi-a spus că starea de comă e ca un somn fără vise, ca o paranteză misterioasă. „Nu mai plânge, doamnă, fiica dumitale nu simte nimic, o să plece de aici pe picioarele ei şi n-o să-şi amintească nimic”, mi-a spus. În fiecare dimineaţă străbat culoarele de la etajul şase în căutarea specialistului, pentru amănunte noi. Omul ăla îţi ţine viaţa în mâini şi n-am încredere în el, căci trece ca vântul, distrat şi grăbit, oferindu-mi nişte explicaţii vagi despre enzime şi articole xeroxate despre boala ta, pe care încerc să le citesc, dar din care nu pricep nimic. E mai inte­resat de statisticile de pe computer şi de formulele de labo­rator decât de trupul tău crucificat pe pat. Asta e boala, unii îşi revin din criză repede, alţii stau cu săptămânile la terapie intensivă, înainte mureau pur şi simplu, acum putem să-i ţinem în viaţă până când metabolismul reîncepe să func­ţioneze, îmi spune fără să mă privească în ochi. Păi, dacă e aşa, nu rămâne decât să aşteptăm. Dacă tu rezişti, Paula, o să rezist şi eu.

După ce te vei trezi, vom avea luni, poate ani în care să lipim la loc bucăţile sparte din trecutul tău sau, şi mai bine, să-ţi inventăm amintirile pe potriva fanteziilor tale; deo­camdată îţi povestesc despre mine şi despre alţi membri ai familiei noastre, dar să nu-mi ceri exactitate, pentru că or să se strecoare şi greşeli, am mai uitat, voi schimba poate multe lucruri, nu reţin locuri, date şi nume, în schimb nu uit nici­odată o poveste bună. Stau lângă tine, mă uit la ecranul pe care nişte linii luminoase arată cum îţi bate inima şi încerc să comunic cu tine prin metodele magice ale bunică-mii. Dacă ar fi aici, ţi-ar transmite mesajele mele şi m-ar ajuta să te agăţ de lumea asta. Tu faci o călătorie ciudată prin smârcurile inconştientului. La ce bun atâtea cuvinte dacă nu mă poţi auzi? La ce bun paginile astea, pe care poate că nu le vei citi niciodată? Viaţa mea capătă sens pe măsură ce o povestesc, memoria mi se fixează prin scris; ceea ce nu aştern pe hârtie dispare în vânt.

Azi e 8 ianuarie 1992. Într-o zi ca asta, acum opt ani, am început la Caracas o scrisoare de rămas-bun către bunicul, care agoniza după un secol de luptă cu viaţa. Oasele lui tari mai rezistau încă, deşi se pregătea de mult să plece după Memé, care-i făcea semne din prag. În Chile nu mă puteam întoarce şi nu se făcea să-l deranjez cu telefonul care-l enerva atât, ca să-i spun să plece liniştit, căci nimic n-o să se piardă din comoara de poveşti pe care mi le spusese de-a lungul prieteniei noastre, pentru că nu uitasem nimic. La scurt timp după asta s-a prăpădit, însă povestea mă prinsese deja şi nu m-am mai putut opri, alte glasuri vorbeau prin mine, scriam ca în transă, cu senzaţia că desfac un ghem de lână, cu aceeaşi repeziciune cu care scriu acum. La sfârşitul anului se adu­naseră cinci sute de pagini într-o sacoşă de pânză şi-am înţeles că aia nu era o scrisoare, aşa că mi-am anunţat timid familia că scrisesem o carte. Cum se numeşte? m-a între­bat mama. Am făcut o listă de titluri, însă nu ne-am oprit la nici unul, iar atunci tu, Paula, ai dat cu banul. Astfel s-a născut şi s-a numit primul meu roman, Casa spiritelor, iar eu m-am scufundat în viciul irecuperabil de a spune poveşti. Cartea aceea mi-a salvat viaţa. Scrisul e o introspecţie înde­lungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale con­ştiinţei, o meditaţie lentă. Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palmă şi-mi justifică trecerea pe această lume. Tot pe un 8 ianuarie mi-am început al doilea roman, iar apoi n-am mai îndrăznit să schimb data asta norocoasă, poate şi din superstiţie, dar mai ales din disciplină: toate cărţile mele au fost începute pe un 8 ianuarie.

Acum câteva luni am terminat Planul infinit, iar de atunci mă pregătesc pentru ziua asta. Aveam totul gata: tema, titlul, prima frază, totuşi încă n-am să scriu povestea asta, pentru că de când te-ai îmbolnăvit n-am putere decât ca să stau cu tine, Paula. Dormi de o lună, nu ştiu cum să ajung la tine, te chem întruna, dar numele tău se pierde prin cotloanele spitalului. Mi-e sufletul plin de nisip, tristeţea e un pustiu sterp. Nu ştiu să mă rog, nu reuşesc să leg două gânduri, cum aş putea să mă apuc de altă carte? Paginile astea sunt o încercare iraţională de a-mi învinge spaima, mi-a trecut la un moment dat prin minte că dacă dau o formă durerii devastatoare poate că te ajut şi mă ajut, poate că exerciţiul meticulos al scrisului va fi salvarea noastră. Acum unspre­zece ani i-am scris o scrisoare de bun-rămas bunicului; în acest 8 ianuarie îţi scriu ţie, Paula, ca să te aduc înapoi la viaţă.

Attachments
Paula de Isabel Allende.doc 1.49 Mb . 215 Views