Sunt singur pe creasta muntelui în zori. În ceaţa lăptoasă zăresc la picioarele mele trupurile prietenilor, unii au alunecat pe coastă în jos precum nişte marionete roşii dezarticulate, alţii par palide statui surprinse de eternitatea morţii. Umbre tăcute se caţără spre mine. Tăcere. Aştept. Se apropie. Trag în siluetele întunecate în pijamale negre, fantome fără chip, simt reculul puştii-mitralieră, tensiunea îmi frige mâinile, în aer se încrucişează liniile incandescente ale focurilor de armă, dar n-aud nimic. Atacatorii au devenit transparenţi, gloanţele trec prin ei fară să-i oprească, înaintează implacabil. Mă înconjoară... tăcere.
Mă trezesc ţipând şi continui să strig, să strig.
GREGORY REEVES
Partea întâi
Mergeau pe drumurile din Vest fără grabă şi fără o ţintă anume, schimbând traseul după un impuls de moment, după semnul premonitoriu al unui stol de păsări, lăsându-se tentaţi de un nume necunoscut. Cei din familia Reeves se opreau din acest pelerinaj când oboseau sau când dădeau peste cineva dispus să le cumpere marfa intangibilă. Vindeau speranţă. Au străbătut astfel deşertul în lung şi-n lat, au trecut munţii şi, într-o dimineaţă, răsăritul soarelui i-a prins pe o plajă a Pacificului. Patruzeci şi ceva de ani mai târziu, într-o lungă mărturisire în care şi-a trecut în revistă viaţa cu greşelile şi succesele sale, Gregory Reeves mi-a descris prima lui amintire: un copil de patru ani, el însuşi, făcând pipi pe o colină în fapt de seară, orizontul pictat în roşu şi chihlimbariu de ultimele raze ale soarelui, în spate, culmile muntoase, iar mai jos, o câmpie întinsă cât vezi cu ochii. Lichidul cald curge de parcă ar fi un element esenţial al corpului şi spiritului, fiecare picătură dispare în pământ, marcând teritoriul cu semnătura sa. Prelungeşte plăcerea, se joacă cu jetul, desenează un cerc de culoarea topazului în ţărână, percepe pacea deplină a serii, imensitatea lumii îl emoţionează şi-l face să fie euforic, căci e şi el o parte a acestui peisaj curat şi plin de minuni, a acestei geografii nemărginite ce trebuie explorată. Ceva mai încolo îl aşteaptă ai lui. Totul e perfect, e prima dată când are conştiinţa fericirii; e o clipă pe care n-o s-o uite nicicând. De-a lungul vieţii, Gregory Reeves va mai simţi de câteva ori această uluire în faţa surprizelor lumii, senzaţia că face parte dintr-un loc splendid unde totul este posibil, de la sublim la abject, şi totul are noima sa, nimic nu se petrece întâmplător şi nimic nu e inutil, aşa cum predica răcnind tatăl său, arzând de un foc mesianic şi cu şarpele încolăcit la picioare. Şi de fiecare dată când l-a copleşit fulgerul înţelegerii şi-a amintit asfinţitul acela de pe deal. Copilăria lui a fost o perioadă prea lungă de confuzie şi penumbră, cu excepţia acelor ani de pribegie cu familia. Tatăl, Charles Reeves, îşi conducea micul trib cu severitate şi reguli clare, fiecare cu îndatoririle sale, cu recompense şi pedepse, cauză şi efect, o disciplină bazată pe o scală de valori imuabilă. Tatăl veghea precum ochiul Domnului. Drumurile determinau soarta familiei Reeves fără să le altereze stabilitatea, căci rutina şi normele erau precise. A fost singura perioadă în care Gregory s-a simţit sigur. Furia a venit mai târziu, când tatăl n-a mai fost, iar realitatea a început să se deterioreze în mod ireparabil.
Soldatul s-a aşternut la drum de dimineaţă, cu raniţa în spate, iar după prânz îi părea deja rău că nu luase autobuzul. O pornise fluierând vesel, dar după câteva ore îl durea mijlocul şi-şi întrerupea cântecul cu înjurături. Era prima permisie după un an de serviciu militar în Pacific şi se-ntorcea în satul lui cu o cicatrice pe burtă, sechelele unei crize de malarie şi la fel de sărac ca întotdeauna. Îşi agăţase cămaşa într-un băţ ca să-şi facă oarece umbră, era asudat şi pielea îi strălucea ca o oglindă întunecată. Avea de gând să profite de fiecare clipă din cele două săptămâni de libertate, să-şi petreacă nopţile jucând biliard cu prietenii şi dansând cu fetele care-i răspunseseră la scrisori, să doarmă dus, să se trezească în nări cu aroma cafelei fierbinţi şi a clătitelor făcute de mama, singurul fel apetisant care-i reuşea, orice altceva mirosea a cauciuc ars, însă cui îi păsa de talentele culinare ale celei mai frumoase femei pe o rază de o sută de mile, o legendă vie, cu membre lungi de statuie şi ochi galbeni de leopard. De mult mergea fără să vadă nici ţipenie prin pustietăţile acelea, când a auzit în spate zgomotul unui motor şi a zărit silueta neclară a unui camion care tremura ca un miraj chinuit în reverberaţia luminii. A aşteptat să-l ajungă din urmă, vrând să-i roage să-l ia şi pe el o bucată de drum, dar s-a răzgândit imediat, speriat de apariţia aceea bizară: un vehicul vopsit în culori bălţate, încărcat până în vârf cu un munte de troace peste care tronau o colivie cu găini şi un câine priponit cu o frânghie, iar pe capotă un megafon şi un afiş pe care scria cu litere mari „Planul Infinit". S-a dat într-o parte ca să-i lase să treacă, i-a văzut oprindu-se câţiva metri mai departe şi pe geam s-a aplecat o femeie cu părul roşu care i-a făcut semn să se apropie. N-a ştiut dacă să se bucure sau nu, s-a apropiat prudent, socotind că ar fi fost imposibil să aibă loc în cabina în care călătoreau înghesuiţi trei adulţi şi doi copii şi că ar fi trebuit să fie acrobat ca să se caţere în spate. S-a deschis portiera şi şoferul a sărit jos.
— Charles Reeves, s-a prezentat el politicos, dar autoritar.
— Benedict... domnule... King Benedict, a răspuns tânărul, ştergându-şi fruntea.
— O să fim cam înghesuiţi, după cum vezi, dar unde încap cinci încap şi şase.
Au coborât şi ceilalţi pasageri, femeia cu laţe roşii s-a dus către nişte arbuşti, urmată de o fetiţă de vreo şase ani, care, ca să câştige timp, cobora începând să-şi dea jos chiloţii, în timp ce copilul mai mic scotea limba la el, ascuns după fustele maică-sii. Charles Reeves a desfăcut o scară de pe o latură a camionului, s-a căţărat agil pe încărcătură şi a dat drumul câinelui, care a coborât cu o săritură temerară şi s-a apucat să alerge în cerc, amuşinând tufele.
— Copiilor le place să meargă în spate, dar e periculos, nu pot sta singuri acolo. Olga şi dumneata o să aveţi grijă de ei. O să-l punem pe Oliver în faţă, ca să nu ai probleme, e încă puiandru, dar deja are apucături de câine bătrân, a spus omul, făcându-i semn să urce.
Soldatul şi-a aruncat raniţa peste muntele de bagaje şi s-a căţărat, apoi s-a întins ca să-l apuce pe mezinul pe care tatăl îl ridicase în braţe, un puşti slab, cu urechi clăpăuge şi un zâmbet irezistibil care-i umplea faţa de dinţi. Femeia şi fetiţa s-au urcat tot în spate, ceilalţi doi au intrat în cabină şi camionul a luat-o din loc.
— Mă cheamă Olga, iar ei sunt Judy şi Gregory, s-a prezentat femeia cu păr imposibil, întinzându-şi fustele şi împărţind mere şi biscuiţi. Nu te aşeza pe cutia aia, acolo e şarpele boa şi nu trebuie să-i astupi găurile prin care respiră, a mai spus ea.
Micul Gregory a încetat să mai scoată limba de cum a aflat că omul venea de la război: o expresie respectuoasă a luat locul strâmbăturilor obraznice; l-a descusut despre avioanele de luptă până l-a cuprins somnul. Soldatul a încercat să intre în vorbă cu roşcata, însă femeia răspundea monosilabic, aşa că n-a insistat. S-a apucat să fredoneze cântece din satul lui, uitându-se pe furiş la cutia cea misterioasă, până când ceilalţi au adormit şi i-a putut cerceta în voie. Copiii aveau părul aproape alb şi ochi atât de deschişi la culoare, încât văzuţi din profil păreau orbi, în schimb femeia avea tenul măsliniu al unor rase mediteraneene. Bluza îi era deschisă la primii nasturi, picături de sudoare i se scurgeau pe decolteu şi coborau într-un firicel lent pe şanţul dintre sâni. Ridicase un braţ ca să-şi sprijine capul de o ladă, lăsând vederii părul negru al axilei şi pata umedă de la subsuoară. S-a uitat repede în altă parte, de teamă să nu fie surprins şi curiozitatea sa să fie prost interpretată, până acum oamenii ăştia au fost amabili, prea amabili, dar cu albii nu ştii niciodată. A dedus că cei mici erau copiii celeilalte perechi, deşi, după cum arăta, cuplul Reeves ar fi putut să le fie chiar bunici. S-a uitat la încărcătură şi a ajuns la concluzia că oamenii nu se mutau, cum crezuse initial, ci călătoreau cu casă cu tot. A observat un butoi de câteva galoane cu apă şi altul cu combustibil şi s-a întrebat cum se descurcau cu benzina, raţionalizată de ceva vreme din cauza războiului. Totul era aşezat într-o ordine meticuloasă, de cârlige şi atârnători spânzurau unelte şi ustensile, existau compartimente speciale pentru valize, totul era bine prins, fiecare bagaj era marcat şi existau mai multe lăzi cu cărţi. În scurt timp, căldura şi legănatul camionului l-au copleşit şi a adormit sprijinit de cuşca găinilor. S-a trezit la jumătatea după-amiezii, când au oprit. Băieţelul pe care-l ţinuse pe genunchi era uşor, dar din cauza nemişcării îi amorţiseră muşchii şi-şi simţea gâtul uscat ca iasca. Câteva clipe n-a ştiut unde se află, a dus mâna la buzunar după bidonul cu whisky şi a tras o duşcă de trezire. Femeia şi copiii erau plini de praf, sudoarea le lăsase dâre pe obraz şi pe gât. Charles Reeves ieşise de pe drum şi acum se aflau într-un pâlc de copaci, singura sursă de umbră în pustietatea aceea, acolo aveau să facă popas ca să se răcească motorul, dar mâine putea să-l ducă până acasă la el, i-a spus soldatului, care între timp se mai liniştise, familia asta ciudată începea să-i fie simpatică. Reeves şi Olga au dat jos o parte din calabalâc şi au montat două corturi cam uzate, în timp ce cealaltă femeie, care s-a prezentat Nora Reeves, pregătea mâncarea pe o sobă cu kerosen, ajutată de fiică-sa Judy, iar băiatul căuta lemne de foc, cu câinele după el.
— Vânăm iepuri, tati! l-a implorat în timp ce-l trăgea de pantaloni.
— Azi n-avem timp de asta, Greg, a răspuns Reeves, în timp ce scotea un pui din cuşcă şi-i sucea gâtul cu un gest hotărât.
— Nu se găseşte carne. Puii îi păstrăm pentru ocazii, a explicat Nora, parcă scuzându-se.
— Astăzi e o ocazie, mami? a întrebat Judy.
— Sigur că da, domnul King Benedict e musafirul nostru. Pe seară tabăra era gata, pasărea fierbea în oală şi fiecare îşi vedea de treabă la lumina lămpilor cu carbid şi a focului: Nora făcea temele cu copiii, Charles Reeves frunzărea un exemplar hărtănit din National Geographic şi Olga înşira mărgele colorate.
— Ca să poarte noroc, l-a lămurit pe musafir.
— Şi ca să nu te faci nevăzut, a adăugat fetiţa.
— Cum aşa?
— Păi, dacă începi să devii invizibil, îţi pui un şirag din ăsta şi aşa lumea te poate vedea.
— N-o lua în seamă, poveşti de-ale copiilor, a râs Nora Reeves.
— Dar e adevărat, mami!
— N-o contrazice pe maică-ta, i-a retezat-o scurt Charles Reeves.
Femeile au pus masa, o scândură lată acoperită cu o faţă de masă, farfurii de faianţă, pahare de sticlă şi şervete impecabile. Desfăşurarea asta nu i s-a părut soldatului practică pentru acest gen de camping, la el acasă mâncau în străchini de tablă, dar s-a abţinut să comenteze. A scos din buzunar o conservă de carne şi i-a întins-o timid amfitrionului; nu voia să se creadă că-şi plăteşte cina, dar nici nu putea să profite de ospitalitatea oamenilor fără să contribuie cu ceva. Charles Reeves a pus conserva în mijlocul mesei, alături de fasole, de orez şi de oala cu puiul. S-au luat de mâini şi tatăl a binecuvântat pământul care îi primea şi darul hranei. Nu se vedea băutură alcoolică pe masă, iar oaspetele s-a ferit să scoată whisky-ul, poate că familia Reeves era abstinentă din motive religioase. Observase că în scurta rugăciune tatăl nu pomenise de Dumnezeu. A constatat că mâncau cu multă delicateţe, mânuiau tacâmurile cu vârful degetelor, deşi în gesturile lor nu era nimic pretenţios. După masă au pus vasele într-un lighean cu apă pentru a fi spălate a doua zi, au acoperit maşina de gătit şi au dat resturile câinelui Oliver. Se înnoptase de-acum, bezna nu făcea faţă lămpilor, familia s-a aşezat în jurul focului din mijlocul taberei. Nora Reeves a luat o carte şi a citit cu glas tare o istorie complicată cu egipteni, pe care pesemne copiii o cunoşteau, pentru că Gregory a întrerupt-o:
— Nu vreau ca Aida să moară închisă în mormânt, mami.
— E doar o operă, fiule.
— Nu vreau să moară!
— De data asta n-o să moară, Greg, a decis Olga.
— De unde ştii?
— Am văzut în globul meu.
— Eşti sigură?
— Absolut sigură.
Nora Reeves a rămas cu ochii în carte, un pic consternată, ca şi cum schimbarea deznodământului ar fi depăşit-o.
— Despre ce glob e vorba? a întrebat soldatul.
— E globul de cristal în care Olga vede ce nu poate vedea nimeni altul, a explicat Judy ca pentru un redus mintal.
— Nu totul, doar anumite lucruri, a lămurit Olga.
— Poţi să-mi vezi viitorul? a întrebat Benedict pe un ton atât de îngrijorat, că până şi Charles Reeves şi-a ridicat ochii din revistă.
— Ce anume vrei să stii?
— Am să apuc sfârşitul războiului? Am să mă întorc întreg?
Olga s-a dus la camion şi după puţin timp a revenit cu o sferă de sticlă şi o bucată de catifea decolorată pe care le-a pus pe masă.
