PARTEA ÎNTÂI 1862-1880

Am venit pe lume într-o marţi din toamna lui 1880, sub acoperişul bunicilor mei materni, la San Francisco, în timp ce în casa aceea labirintică maică-mea gâfâia cu burta în sus, dar cu inima vitează şi cu oasele luptând pentru a-mi deschide ieşirea, pe stradă clocotea sălbatic viaţa din cartierul chinezesc cu aroma lui indelebilă de bucătărie exotică, cu torentul său gălăgios de dialecte ţipate în gura mare, cu mulţimea lui nesfârşită de albine umane într-un du-te vino grăbit. M-am născut în zori, dar în Chinatown ceasurile nu ascultă de legi şi la ora aceasta încep piaţa, circulaţia cărucioarelor şi lătrăturile triste ale dinilor din cuşti care aşteaptă cuţitul bucătarului. Am aflat amănuntele naşterii mele destul de târziu, dar mai rău ar fi fost să nu le descopăr niciodată; s-ar fi putut rătăci definitiv prin coclaurii uitării. Există atâtea secrete în familia mea încât nu ştiu dacă voi avea timp să le scot la lumină pe toate: adevărul e trecător, repede spălat de ploi. Bunicii mei materni m-au primit cu emoţie — deşi mai mulţi martori susţin că am fost un bebeluş oribil — şi m-au aşezat pe pieptul mamei, unde am rămas ghemuită câteva minute, singurele în care am apucat să fiu cu ea. După aceea unchiul meu Lucky mi-a suflat în faţă ca să-mi transmită norocul. Intenţia a fost generoasă şi metoda infailibilă, de vreme ce măcar în aceşti primi treizeci de ani ai existenţei mele mi-a mers bine. Dar, atenţie, nu trebuie s-o iau prea repede. Povestea asta e lungă şi începe cu mult înainte de naşterea mea; e nevoie de răbdare pentru a o spune şi de şi mai multă răbdare pentru a o asculta. Dacă pe parcurs se mai pierde şirul, nu trebuie să intraţi în panică, precis că se reînnoadă câteva pagini mai încolo. şi pentru că trebuie început cu o dată, s-o facem în 1862 şi să spunem, la întâmplare, că istoria începe cu o mobilă de proporţii neverosimile.

Patul Paulinei del Valle a fost comandat la Florenţa, un an după încoronarea lui Vittorio Emmanuelle, pe când în noul Regat al Italiei vibra încă ecoul gloanţelor lui Garibaldi; a trecut marea demontat în bucăţi pe un transatlantic genovez, a debarcat în New York în mijlocul unei greve sângeroase şi a fost mutat pe un vapor al companiei navale a bunicilor mei paterni, Rodríguez de Santa Cruz, chilieni rezidenţi în Statele Unite. Sarcina de a prelua lăzile marcate cu un singur cuvânt în italiană, naiade, i-a revenit căpitanului John Sommers. Acest robust marinar englez, de la care nu au rămas decât un portret decolorat şi un cufăr de piele foarte uzat de nenumăratele drumuri pe mare şi plin de manuscrise ciudate, era străbunicul meu, după cum am aflat de curând, când trecutul meu a început în sfârşit să se lămurească la capătul multor ani de mister. Nu l-am cunoscut pe căpitanul John Sommers, tatăl Elizei Sommers, bunica mea maternă, dar de la el am moştenit o anumită vocaţie de a bate lumea. Pe acest om al mării, numai orizont nesfârşit şi sare, a căzut sarcina de a transporta patul florentin în cala vaporului până în capătul celălalt al continentului american. A trebuit să evite blocada yankee şi atacurile confederaţilor, să atingă limitele australe ale Atlanticului, să străbată apele înşelătoare ale Strâmtorii lui Magellan, să pătrundă în Oceanul Pacific şi, după scurte opriri în mai multe porturi sud-americane, să îndrepte prova către nordul Californiei, fostul tărâm al aurului. Avea ordine precise să deschidă lăzile pe cheiul din San Francisco, să-l supravegheze pe tâmplarul vasului la asamblarea părţilor ca pe un puzzle, având grijă să nu ştirbească părţile sculptate, să pună deasupra salteaua şi cuvertura de brocart de culoarea rubinului, să încarce namila într-o căruţă şi să o trimită în mers încet în centrul oraşului. Vizitiul trebuia să ocolească de două ori Piaţa Unirii, apoi să mai dea două ture şi să sune dintr-un clopoţel sub balconul concubinei bunicului meu înainte de a o lăsa la adresa finală, casa Paulinei del Valle. Isprava asta trebuia făcută în plin Război Civil, în timp ce armatele yankee şi cele confederate se masacrau în sudul ţării şi nimănui nu-i ardea de glume şi clopoţei. John Sommers a transmis instrucţiunile blestemând, pentru că pe parcursul lunilor de navigaţie patul acesta ajunsese să simbolizeze ce detesta el mai mult în meseria lui: capriciile patroanei, Paulina del Valle. Când a văzut patul încărcat a scos un suspin de uşurare şi a hotărât că era ultimul lucru pe care îl făcuse pentru ea; de doisprezece ani era la ordinele ei şi ajunsese la limita răbdării. Mobila există şi acum, intactă, este un dinozaur greoi de lemn în policromie; la căpătâi prezidează zeul Neptun înconjurat de valuri înspumate şi făpturi submarine în basorelief, în timp ce la picioare se joacă delfini şi sirene, în câteva ceasuri, jumătate din San Francisco a putut admira patul acela olimpian; dar iubita bunicului meu, căreia îi era dedicat spectacolul, s-a ascuns în timp ce echipajul trecea şi se întorcea sunând din clopoţel.

— Triumful meu nu a durat mult, mi-a mărturisit Paulina mulţi ani mai târziu, când eu mă încăpăţânam să fotografiez patul şi să aflu detalii. Gluma s-a întors împotriva mea. Am crezut că îşi vor bate joc de Feliciano, dar şi-au bătut joc de mine. Am judecat greşit lumea. Cine putea să-şi imagineze atâta făţărnicie? Pe atunci San Francisco era un viespar de politicieni corupţi, bandiţi şi femei uşoare.

— Nu le-a plăcut sfidarea, am sugerat.

— Nu. De la noi femeile se aşteaptă să apărăm reputaţia soţului, oricât de rău ar fi el.

— Soţul dumitale nu era rău, am replicat.

— Nu, dar făcea prostii, în orice caz, nu îmi fac reproşuri în ce priveşte patul cel faimos, am dormit în el timp de patruzeci de ani.

— Ce a făcut soţul dumitale când s-a văzut descoperit?

 — A zis că în timp ce ţara îşi vărsa sângele în Războiul Civil eu cumpăram mobilă demnă de Caligula. Şi a negat totul, fireşte. Nimeni care are două degete de frunte nu recunoaşte o infidelitate, chiar dacă e prins în aşternut.

— O spui din experienţă proprie?

— Măcar de-ar fi aşa, Aurora! a răspuns Paulina del Valle fără să clipească.

În prima fotografie pe care i-am făcut-o, când aveam treisprezece ani, Paulina apare în patul ei mitologic, sprijinită de perne de satin brodat, cu o cămaşă de dantelă şi jumătate de kilogram de bijuterii pe ea. Aşa am văzut-o de multe ori şi aşa aş fi vrut să o veghez atunci când a murit, dar ea dorea să plece în mormânt în veşmântul trist al carmelitelor şi să i se dedice slujbe cu cântec pentru odihna sufletului câţiva ani la rând. „Am scandalizat destul la viaţa mea, acum e momentul să mă potolesc", a sunat explicaţia ei când a intrat în melancolia hibernală a ultimului timp. Văzându-se aproape de sfârşit s-a îngrozit. A exilat patul în pod şi în locul lui a cerut să i se aducă un pat de scânduri cu saltea de păr de cal, ca să moară fără lux după atâta risipă, ca să vadă dacă Sfântul Petru va trage linie şi o va lua de la capăt în cartea păcatelor, după spusele ei. Cu toate astea, spaima nu a fost de ajuns ca să renunţe şi la alte bunuri materiale şi până în ultima clipă a ţinut în mână frâiele imperiului ei financiar, destul de diminuat pe atunci. Puţin rămăsese din curajul tinereţii, chiar şi ironia i se epuiza, dar bunică-mea credea în propria ei legendă şi nici un fel de saltea umplută cu păr şi nici o rasă de carmelită nu o puteau ştirbi. Patul florentin pe care l-a plimbat pe străzile principale ca să-şi pedepsească bărbatul a fost unul din momentele ei de glorie. Pe atunci familia locuia la San Francisco sub un nume schimbat — Cross — pentru că nici un nord-american nu putea să pronunţe sonorul Rodríguez de Santa Cruz y del Valle, păcat, pentru că cel autentic are rezonanţe vechi de Inchiziţie. Tocmai se mutaseră în cartierul Nob Hill, unde îşi ridicaseră un conac dement, unul dintre cele mai opulente din oraş, un adevărat delir al mai multor arhitecţi rivali angajaţi şi concediaţi rapid. Familia nu făcuse avere în febra aurului din 1849, cum pretindea Feliciano, ci mulţumită magnificului instinct întreprinzător al soţiei sale, care a avut ideea de a transporta produse proaspete din Chile în California aşezate pe un pat de gheaţă din Antarctica, în epoca aceea furtunoasă o piersică valora o uncie de aur, iar ea a ştiut să profite de împrejurări. Iniţiativa a prosperat şi au ajuns să aibă o flotilă de nave care făceau naveta între Valparaíso şi San Francisco, care în primul an se întorceau goale, dar apoi încărcate cu făină californiană; astfel au ruinat mai mulţi agricultori chilieni, inclusiv pe tatăl Paulinei, temutul Agustín del Valle, al cărui grâu a făcut gărgăriţe în hambare pentru că nu putea rivaliza cu făina atât de albă a yankeilor. De furie, a făcut şi el gărgăriţe la ficat. Când a trecut febra aurului, mii şi mii de aventurieri s-au întors la casele lor mai săraci decât la plecare, după ce-şi pierduseră sănătatea şi sufletul în căutarea unui vis; dar Paulina şi Feliciano au făcut avere. Au ajuns în vârful societăţii din San Francisco, în ciuda obstacolului aproape de netrecut al accentului hispanic, „în California toţi sunt îmbogăţiţi recent şi de origine proastă, în schimb arborele nostru genealogic urcă până la Cruciade", bombănea pe atunci Paulina, înainte de a se da bătută şi a se întoarce în Chile. Totuşi, nu numai titlurile de nobleţe şi conturile din bănci le-au deschis uşile, ci firea simpatică a lui Feliciano, care şi-a făcut prieteni printre oamenii cei mai puternici din oraş. În schimb, soţia lui era destul de greu de înghiţit, era ostentativă, bârfitoare, obraznică şi cicălitoare. Să o spunem pe cea dreaptă: la început Paulina inspira acel amestec de fascinaţie şi spaimă pe care omul îl simte în faţa unei iguane; doar după ce o cunoşteai mai bine descopereai coarda sentimentală, în 1862 şi-a lansat soţul în afacerea cu calea ferată transcontinentală care i-a îmbogăţit pe deplin. Nu-mi explic de unde îi venea acestei cucoane flerul pentru afaceri. Provenea dintr-o familie de moşieri chilieni înguşti la minte şi săraci la judecată; fusese crescută între zidurile casei părinteşti din Valparaíso, recitând rugăciuni şi făcând broderie, tatăl susţinând că ignoranţa garantează supuşenia femeilor şi a săracilor. De abia ştia să scrie şi să socotească, nu a citit o carte în viaţa ei şi aduna pe degete — nu scădea niciodată —, dar tot ce atingea devenea bogăţie. Dacă nu ar fi fost copiii şi rudele risipitoare ar fi murit în splendoarea unei împărătese. În anii aceia se construia calea ferată care să unească estul şi vestul Statelor Unite, în timp ce toată lumea investea în acţiunile celor două companii şi paria pe care dintre ele va pune prima şinele, ea, indiferentă la întrecerea asta frivolă, întindea o hartă pe masa din sufragerie şi studia cu răbdare de topograf traseul viitor al trenului şi locurile în care se găsea apă din abundenţă. Cu mult înainte ca umilii peoni chinezi să fi bătut ultimul piron care unea şinele trenului la Promotory, Utah, şi ca prima locomotivă să fi traversat continentul în zgomotul ei de fiare, fumăraie de vulcan şi sirena care mugea de parcă anunţa un naufragiu, l-a convins pe soţul ei să cumpere pământ în locurile pe care le marcase pe hartă cu cerneală roşie.

— Acolo se vor construi aşezările, pentru că se găseşte apă, iar în fiecare din ele noi vom avea câte un magazin, a explicat.

— Dar costă o grămadă de bani, a exclamat Feliciano speriat.

— Împrumută-i, de asta există băncile. De ce să riscăm banii noştri dacă putem să dispunem de bani străini? a răspuns Paulina aşa cum argumenta mereu în astfel de cazuri.

În timp ce negociau cu băncile şi cumpărau terenuri prin jumătate de ţară a izbucnit afacerea cu concubina. Era vorba de o actriţă numită Amanda Lowell, o scoţiancă apetisantă cu pielea ca laptele, ochi ca spanacul şi savoare de piersică, cum asigurau cei care o gustaseră. Cânta şi dansa prost, dar cu entuziasm, juca în comedii de doi bani şi anima petrecerile magnaţilor. Avea un şarpe din Panama, lung, gras şi blând, dar cu un aspect fioros, care se încolăcea pe trupul ei în timpul dansurilor exotice şi care nu dăduse niciodată dovadă de caracter rău până în seara nefericită în care ea a apărut cu o diademă de pene în coafură, iar animalul, confundând pieptănătura cu un papagal neatent, a fost pe punctul de a-şi strangula stăpâna în încercarea de a înghiţi pasărea. Frumoasa Lowell era departe de miile de „porumbiţe pângărite" ale vieţii galante din California; era o curtezană trufaşă ale cărei favoruri nu se dobândeau doar cu bani ci şi cu purtări alese şi farmec. Trăia bine graţie generozităţii protectorilor ei şi avea din plin posibilitatea de a ajuta o şleahtă întreagă de artişti lipsiţi de talent; era sortită să moară săracă, pentru că cheltuia cât o ţară întreagă, iar restul îl făcea cadou. Când era în floarea tinereţii perturba traficul pe stradă cu graţia cu care mergea şi cu coama roşcată de leu, dar gustul pentru scandal i-a pecetluit soarta: dintr-o toană putea să distrugă un nume bun şi o familie. Lui Feliciano riscul i se părea un stimulent în plus; avea suflet de corsar iar ideea de a se juca cu focul l-a sedus tot atât cât superbele coapse lowelliene. A instalat-o într-un apartament în plin centru, dar nu apărea niciodată în public cu ea, căci cunoştea prea bine caracterul nevestei care, într-un atac de gelozie, îi tăiase cu foarfecă crăcii pantalonilor şi mânecile tuturor costumelor şi le trântise la uşa biroului său. Pentru un bărbat atât de elegant ca el, care-şi comanda hainele la croitorul prinţului Albert la Londra, a fost o lovitură mortală.