Cîteva cuvinte pentru a începe
M-am născut în fumăraia şi măcelul celui de-al doilea război mondial, iar cea mai mare parte din tinereţea mea s-a scurs tot aşteptând ca planeta să se facă ţăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenţie un buton şi-ar fi început să plouă cu bombe atomice. Nimeni nu se aştepta să trăiască foarte mult; umblam grăbiţi savurând fiecare clipă înainte de a ne lovi apocalipsa, astfel că nu era timp pentru a-ţi contempla buricul şi a lua notiţe, cum se obişnuieşte acum. In plus, am crescut în Santiago de Chile, unde orice aplecare naturală către autocontemplare e ucisă din faşă. Proverbul care defineşte stilul de viaţă din acest oraş sună aşa: „crevetele care doarme nu e luat de val". In alte culturi mai sofisticate, precum cele din Buenos Aires sau New York, mersul la psiholog era o activitate curentă, iar dacă nu te duceai erai taxat de incult sau redus mintal. Dar în Chile făceau aşa ceva doar nebunii periculoşi, şi doar în cămaşă de forţă; lucrurile s-au schimbat în anii şaptezeci, odată cu revoluţia sexuală. O fi vreo legătură... în familia mea nimeni n-a apelat la psihoterapie, cu toate că unii dintre noi eram cazuri clasice de studiu, căci ideea de a împărtăşi unui necunoscut lucruri intime, ba să-l mai şi plăteşti ca să te asculte, era absurdă; pentru asta existau preoţii şi mătuşile. Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni m-am surprins gândindu-mă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură.
Epidemia asta de amintiri au declanşat-o două întâmplări recente. Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins în timp ce-mi studiam în oglindă harta ridurilor şi mi-a spus plin de compasiune: „Nu-ţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani." Am hotărât arunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care mi-au fost acordaţi cu atâta generozitate. Cealaltă întâmplare a fost întrebarea unui necunoscut în timpul unei conferinţe a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea să o inaugurez. Trebuie să spun că nu fac parte din acest grup ciudat de persoane care călătoresc prin locuri îndepărtate, supravieţuiesc bacteriilor, iar apoi publică şi o carte, ca să-i convingă pe imprudenţi să le urmeze exemplul. Să călătoreşti e un efort nemăsurat, cu atât mai mult în locuri lipsite de room-service. Vacanţa mea ideală e într-un şezlong la umbră, citind cărţi de călătorii pline de aventuri pe care nu le-aş face decât dac-ar trebui să fug de ceva. Eu vin din ceea ce se cheamă Lumea a Treia (care o fi a Doua?) şi-a trebuit să pun gheara pe un soţ pentru a putea trăi legal în Prima; n-am deloc intenţia să mă întorc în subdezvoltare fără un motiv serios. Şi totuşi, împotriva voinţei mele, am bântuit pe cinci continente, iar în plus am apucat să fiu şi auto-exilată, şi imigrantă. Aşa că ceva-ceva tot ştiu despre călătorii şi de aceea m-au chemat să vorbesc la conferinţa aia. Când mi-am terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mână şi un tânăr m-a întrebat ce rol joacă nostalgia în romanele mele. Pe moment, am rămas mută. Nostalgia... conform dicţionarului este „durerea de a absenta din patrie, melancolia provocată de amintirea unei fericiri pierdute". întrebarea mi-a tăiat respiraţia: până în clipa aceea nu-mi dădusem seama că scriu făcând un constant exerciţiu de dor. Am fost o străină toată viaţa, condiţie pe care o accept pentru că n-am încotro. Am fost adesea obligată să plec, rupând legături şi lăsând totul în urmă, pentru a o lua de la început în altă parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot să-mi aduc aminte. De atâtea despărţiri mi s-au uscat rădăcinile şi-a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care să le înfig, au crescut în amintire; dar, atenţie, memoria e un labirint unde stau la pândă minotauri.
Dacă aş fi fost întrebată până de curând de unde sunt eu, aş fi răspuns, fără să stau pe gânduri: de nicăieri, sau latino-americană, ori poate, în inimă, chiliana. Dar astăzi spun, totuşi, că sunt americană, nu doar pentru că aşa rezultă din paşaport, sau pentru că termenul include atât America de Nord cât şi America de Sud, ori pentru că soţul meu, copiii, nepoţii, majoritatea prietenilor, cărţile mele şi casa mea se află în nordul Californiei, ci şi pentru că de curând un atentat terorist a distrus turnurile gemene de la World Trade Center şi de arunci anumite lucruri s-au schimbat. Nu poţi rămâne neutru într-o criză. Tragedia m-a făcut să mă confrunt cu propria mea identitate; îmi dau seama că sunt o fiinţă în sânul populaţiei multicolore nord-americane, în aceeaşi măsură în care, înainte, am fost chiliana. Nu mă simt înstrăinată în Statele Unite. Văzând prăbuşirea turnurilor am avut senzaţia de a mai fi trăit o dată coşmarul, într-o formă aproape identică. Printr-o coincidenţă dătătoare de fiori — karma istorică — avioanele sechestrate în Statele Unite s-au făcut ţăndări lovindu-se de obiectivele vizate într-o marţi 11 septembrie, exact în aceeaşi zi din săptămână şi din lună — şi aproape la aceeaşi oră a dimineţii — la care s-a produs lovitura militară din Chile, în 1973. Fiind vorba atunci de un act terorist orchestrat de CIA împotriva unei democraţii. Imaginile clădirilor în flăcări, a fumului, flăcărilor şi panicii sunt asemănătoare în ambele scenarii. In acea marţi din 1973 viaţa mi-a fost făcută ţăndări, nimic n-a mai fost ca înainte, mi-am pierdut ţara. Marţea fatidică din 2001 a fost şi ea un moment decisiv: nimic nu va mai fi ca înainte, iar eu am câştigat o ţară.
Cele două întrebări, a nepotului meu şi a necunoscutului de la conferinţă, stau la baza acestei cărţi, despre care nu pot spune încă încotro se îndreaptă; deocamdată divaghez, aşa cum procedează mereu amintirile, însă te rog, cititorule, să mă însoţeşti.
Scriu aceste pagini pe un dâmb situat pe o colină mândră, străjuită de vreo sută de stejari răsuciţi; privesc spre golful San Francisco, dar vin din altă parte. Nostalgia e viciul meu. Nostalgia este un sentiment melancolic, un pic vulgar, ca şi duioşia; e aproape imposibil să ataci tema asta fără să cazi în sentimentalism, totuşi am să încerc. Dacă alunec şi cad într-o banalitate de prost-gust, fii sigur, cititorule, că o să-mi revin câteva rânduri mai încolo. La vârsta mea — sunt tot atât de bătrână ca penicilina sintetică — începi să-ţi aminteşti de lucruri care s-au şters de o jumătate de secol. Decenii la rând nu m-am gândit la copilăria sau la adolescenţa mea; adevărul este că atât de puţin mă interesau acele perioade din trecutul meu îndepărtat încât uitându-mă prin albumele de fotografii ale maică-mii nu recunoşteam pe nimeni, cu excepţia unei căţea bulldog care răspundea la numele imposibil de Pelvina Lopez-Pun, iar singurul motiv pentru care n-am uitat-o e că semănăm teribil de mult. Există o fotografie cu noi două, când eu aveam doar câteva luni, pe care mama a trebuit să marcheze cu o săgeată cine este cine. Precis că memoria mea proastă se explică prin faptul că acelea n-au fost nişte vremuri prea fericite, dar bănuiesc că asta se întâmplă la mai toţi muritorii. Copilăria fericită e un mit; pentru a înţelege asta ajunge să te uiţi mai atent la poveştile pentru copii, în care lupul o mănâncă pe bunicuţă, apoi vine un pădurar şi-l spintecă pe bietul animal de sus până jos cu cuţitul, o extrage pe babă vie şi întreagă, umple burta lupului cu pietre şi-apoi o coase cu ac şi aţă, făcând ca lupul să devină atât de însetat, încât fuge la râu şi se duce la fund din cauza greutăţii. Mă întreb de ce nu l-a eliminat într-un fel mai simplu şi mai omenos. Pesemne pentru că în copilărie nimic nu este nici simplu, nici omenos. Pe atunci nu exista termenul „abuz infantil", se presupunea că modul cel mai potrivit de a creşte copiii era ţinând cureaua într-o mână şi crucea în cealaltă, tot aşa cum era bătut în cuie dreptul bărbatului de a-şi chelfăni muierea dacă supa nu era destul de fierbinte. Până a nu interveni psihologii şi autorităţile în afacerea asta, nimeni nu punea la îndoială efectele benefice ale unei bătăi sănătoase. Pe mine nu mă băteau ca pe fraţii mei, dar tot mi-era tot timpul frică de aşa ceva, exact ca celorlalţi copii din jurul meu.
In cazul meu, nefericirea normală a copilăriei era agravată de un ghem de complexe atât de încâlcit încât nu pot nici măcar să le enumăr, dar care, din fericire, nu au lăsat răni pe care să nu le poată şterge timpul. Am auzit-o o dată pe o celebră scriitoare afro-americană spunând că de mică se simţise străină în familia şi poporul ei; vreau doar să adaug că astfel simt aproape toţi scriitorii, chiar dacă nu s-au clintit niciodată din oraşul lor natal. Vă asigur că aşa ceva este inerent meseriei; fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit n-ai simţi nevoia să scrii. în definitiv, scrisul e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi a lămuri confuzia existenţială, nelinişti care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformiştii cronici, dintre care mulţi sfârşesc prin a deveni scriitori, după ce au dat chix în alte meserii. Teoria asta mi-a luat o piatră de pe suflet: nu sunt un monstru, mai sunt şi alţii ca mine.
Nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, în clasa socială sau religia de care am avut parte; n-am făcut parte din găştile care băteau străzile pe bicicletă; verii mei nu mă primeau în jocurile lor; la şcoală am fost fata cea mai nepopulară, pe urmă, mult timp, am fost cea care dansa cel mai puţin la petreceri, mai degrabă pentru că eram timidă decât urâtă, prefer să presupun acum. Mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu-mi pasă, dar mi-aş fi vândut sufletul diavolului pentru a putea face parte din gaşcă, asta în cazul că Satana mi-ar fi făcut o propunere atât de atractivă. Problema mea a fost mereu aceeaşi: incapacitatea de a accepta ceea ce altora li se pare normal şi o tendinţă irepresibilă de a emite păreri pe care nimeni nu doreşte să le audă, ceea ce a băgat în sperieţi mai mulţi potenţiali pretendenţi. (Nu mă dau mare, n-au fost mulţi.) Mai târziu, în anii în care am fost ziaristă, curiozitatea şi îndrăzneala au avut avantajele lor. Atunci a fost prima dată când am făcut parte dintr-o comunitate, aveam un fel de talent de-a dreptul pirateresc pentru a pune întrebări indiscrete şi a-mi face publice ideile, dar asta s-a terminat brusc odată cu puciul militar din 1973, care a dezlănţuit nişte forţe de necontrolat. De pe o zi pe alta am devenit o străină în propria mea ţară, trebuind să plec până la urmă, căci nu puteam să trăiesc şi să-mi cresc copiii într-o ţară în care domnea teroarea şi în care nu era loc pentru disidenţi ca mine. Curiozitatea şi îndrăzneala fuseseră interzise prin decret. Plecată din Chile, am aşteptat ani în şir reinstaurarea democraţiei pentru a mă putea întoarce, dar când asta s-a întâmplat n-am făcut-o: eram deja căsătorită cu un nord-american şi locuiam lângă San Francisco. Nu m-am mai întors să trăiesc în Chile, unde mi-am petrecut de fapt aproape jumătate din viaţă, deşi merg des în vizită; dar pentru a răspunde la întrebarea acelui necunoscut despre nostalgie trebuie să mă refer aproape în exclusivitate la anii mei de acolo. Iar pentru asta, trebuie să vorbesc de familia mea, pentru că patria şi tribul sunt totuna în mintea mea.
