PARTEA INTII (RADU)
Şi dimineaţa, mergând către maluri atunci aprinse, greu coborând praguri de nopţi şi de trufaşe amăgiri, îl răsfaţă o nouă, mai crudă revărsare, nu încă ape, ci şoapte — îmbătătoare urmă de suflete, altădată de necuprins. Inmiite braţe păreau a creşte pe cîmpie. Îmbătrânise el în felul celor mai mulţi, dînd în mintea copiilor ? Fiindcă, şi când îşi privea călăreţii, clătina din cap şi dondănea : braţe vînjoase, însă puţine ! De parcă ar fi văzut asta întîia oară. Ca, după o clipă, doar să se joace cu gândurile, aşa cum vântul cu pletele sale, înmiresmîndu-le, şi să se mire : Cum aveau ele darul să facă faptele cu putinţă, să aducă în ajutorul lor vlaga pământului, să le încheie într-un singur lanţ cu ale strămoşilor ! Toţi români vârtoşi acei călăreţi, chiar dacă unii atât de săraci că nici el, omul cel mai bogat al ţării, nu reuşise a-i sălta cu mila şi bunăvoinţa lui ; în ce le şedea tăria ? Nu cumva în sărăcie ? Scuturîndu-şi ţeasta, era o vietate ce încerca să scape de alta, supărătoare. Te întorci împotrivă-ţi ca un tăun, îşi zicea, şi te crezi matahală în stare să înghită la ţepe cîte poate nici nu se află, deşi pînă acum pielea ţi-a fost împletită mai degrabă din cozi de păun şi oasele ţi-au zburdat, sirepe, pe păşunea cea largă. (Cînd n-ai zăcut în pat cu baldachin.) Se săturase să lenevească, sau ce ? Dorea, cu un gând zbîrnîind nălucit, să cutremure ţâţânile lumii ? Să cheme făptura la judecată şi socoteală? Drept cine se trezea? Nu băga de seamă că un soi de vină pe om ele sine însuşi nu-l dezbară şi il împinge numai la încheieri vădite iarăşi ? Nefiind cu totul altceva, lumea nu-i totuşi tălmăcirea croită ei de închipuire.
Gîfîind, împreună cu calul. Ajungîndu-i acestuia goana de ceasuri printre gorgane pustii şi pajişti pustiite. Pe-acolo se scurseseră, cu încetineala melcului, cumanii. Căutînd el, ca uitare de leac, un loc de popas înainte şi negăsindu-l, fie pentru că nu cugetase serios la asta, fie ca-i stătea precum un cui înfipt în minte visul de noaptea trecută, cînd aţipise înspre ziuă.
Vis cumplit, dezlînat, bezmetic. Se făcea, anume, că era fecior de rege, crai, împărat ori ţar învins. Vînat pretutindeni pentru aceste viţă şi rang ale sale. Scăpat prin iscusinţa-i de copil ager şi jucăuş, blînd din fire şi sălbatic de nevoie, trist şi împlinit, copt — în cele din urmă. Işi amintea puţin. O uluitoare, nenădăjduită fugă dintr-un cort unde, măcar că apărat de-ai săi, se găsea în mijlocul duşmanilor. Inhăţarea lui la prima cotitură. Dat în grija doicii, o femeie burduhoasă, gătită cu-o scufie, în casa părintească. Recunoştea lucrurile sub o negură caldă, însă pe el îl strîngea o cămaşă de gheaţă. Încît clănţănea de-şi spărgea dinţii şi dîrdîia cu genunchii aduşi la bărbie. Aceiaşi genunchi care deodată zvîcnesc, învălmăşind un ţipăt al babei, un ochi mărit şi... prăbuşirea scufiei. Ingrozitoarea silinţă pe un pămînt cînd umed, milos, cînd zvîntat, în ţară de pădure ciumpăvită (căci, oricum, n-avea timp să se zgîiască la copaci), tîrîş, tîrîndu-se, ferind un fel de văi sau poteci ce năzuiau să se încheie în cerc, ori să şerpuiască în sus, ca fumul neabătut de vînt (dar nu-şi luase oare Domnul-Dunihezeu mîna de pe creştetul lui, aruncîndu-l prigonitorilor ?!), ori să se întoarcă la locul plecării. De trecut un drum lat. Nu cutează, deoarece tocmai se arată, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, doi copilaşi răscolind praful în joacă, aşadar neduşmănoşi, totuşi... Larma lor îl putea da de gol pilcului de oşteni de mai încolo. Aceştia apăruseră din senin şi, iată-i, la vreo douăzeci de paşi, buşindu-se şi străpumgîndu-se, zăngănind fiarele şi ridicînd scuturile, răcnind ca într-o luptă adevărată, deşi nu erau, nu sînt, ah !, decît nişte ţînci mucoşi. Toţi mai mici decît el. Ce-ar fi să mă aleagă căpitan ? — îşi spune. Apoi, cuprins de oarecare îndoială : mă vor alege ? Şi este chiar între ei, cu un cap mai presus, cu o mîndră uitătură rotindu-şi în jur, băgînd de seamă că... aduceau şi prinşi. Falşi desigur, cum se întîmplă în jocurile de copii. Dar nu mai puţin împunşi în coaste şi îmbrînciţi. „Astîmpără-te !” — îi strigă unuia care-l zgîndăra pe la brîu. „Astîmpără-te, îţi zic !” — şi continuă să-şi încondoreze privirea pentru cînd, legaţi burduf, aceia vor zăcea la picioarele sale. Insă acel cineva de la şold ori e tont ori nu ştie de glumă : îl împunge brusc cu săbiuţa-i de lemn şi, ca prin farmec, alte zeci de spade se îndreaptă spre el, unele de-a dreptul uriaşe. O mişcare şi gata, ar cădea sfîrtecat, după ce un braţ s-ar opinti în... şi cu o sforţare s-ar trage îndărăt, întru salvarea armei şi chircirea nefericitului trup. Va să zică, nevolnic. Dintr-un voievod ales — cel mai de seamă captiv şi... singurul adevărat. Pentru nedreptatea acestui adevăr glasul din sine se zbate, răcneşte. Afară, în schimb, stă blînd ca un mieluşel. Aşteaptă un semn ceresc ? Işi ascute şiretenia. Incurajat din ochi de chiar femeia ce părea să comande oastea aceea şi semăna izbitor cu doica de care fugise (de ce ? de teama otrăvirii ?), smulge sabia cea mai primejdioasă, loveşte scurt în stingă şi-n dreapta, şi umbra copacilor vine în întîmpinarea lui, şi el aleargă pe sub ea, ţintind către un colţ de mlaştină. Peste o clipă este dincolo, mlaştina întreagă îl desparte de uzurpatori, în fruntea cărora se agită caraghios văduvitul de armă. Intră intr-o căsoaie, după toate semnele părăsită. Urcă pe un gard de ţepuşe de fier, spre a atinge un gol din acoperiş, numai că îndată se simte tras de picioare. Iarăşi fostul stăpîn al sculei — cînd apăruse ? Işi lasă încălţările în ghearele aceluia, îl loveşte peste bot cu latul spadei, scapă, izbuteşte să iasă prin gaura cerului. Dar cerul se află deodată în jos şi el, suind, se prăbuşeşte de fapt într-o groapă. Adîncă, fără fund. Clipe lungi de cădere şi ameţeală. Privelişti cu rîs rece, crud, sclipind alături, scrijelind aerul cînd şi cînd şi în acelaşi timp devastând ungherele minţii. Care, altminteri, pare ea însăşi să le nască. Intr-o durere nesfîrşit de scurtă şi nesfîrşit de cumplită. Plinul din pintec ridicîndu-se abia după aceea, să înăbuşe bătăile inimii.
Urma o vreme de ruptură.
Nu tîrziu, întovărăşit de prietenul şi slujitorul său credincios Mihail, acesta vopsit în jurul gurii ca un măscărici (însă cine ştie de ce cu chip de bâtrînă), se nădăjduia şi el deghizat destul. Amîndoi pribegi. Minunea, nepetrecută încă, cerea un dîmb şi, iată, se înfăţişează dimbul. Soţul, ce se căţărase înainte, îi întinde o mină şi... Acolo, deasupra, pe malul altui hău, şade Doica ! Mihail se topise sau se împrăştiase. Era doar el, un prunc, strîns de nişte braţe uscate, sugînd cu lăcomie dintr-un sin ce-i acoperea faţa toată cu o apăsare moale şi caldă şi totuşi grozav de scîrboasă. Gîndind: ce păcat ,că, prin întoarcerea la starea aceea, se chema că nu apucase să înveţe nimic de la viaţă ! Sumedenie de prilejuri i se luase !
Găsind, în sfîrşit dezmeticit, locul de popas pe întinderile părăduite ale ţării, respirînd din nou siguranţa de a fi una nu numai cu oamenii ei, ci şi cu ţărîna, care acum începea să dogorească, după ce risipise în cele patru zări aburii umezelii de peste noapte. Pilcuri de lăstuni, vrăbii şi prigori luîndu-şi zborul la apropierea lor năvalnică, lăsînd străveziu cîte un tufiş şi fluturînd îndelung, ca să năpădească un altul. Trapul necontenit al cailor, întinzîndu-se nu doar sub ei şi înapoia lor, dar şi înainte, către locul acela. Toate acestea pînă să înalţe el mina. Apoi fiecare călăreţ punînd talpa în pămînt, grăbindu-se dacă rămăsese în urmă, strunindu-şi cu greu armăsarul aprig avîntat în neodihnă. Răsuflarea adâncă, de uşurare, a celui ce nu purtase totuşi nimic, în afara poate a poverii gîndurilor sale, pe cînd animalul mai aruncă foc pe nările înroşite. Şi toţi hămesiţi, lacomi de cele câteva bucăţi aduse în desagă, pe care au să le înghită iute sau pe îndelete, crezând a opri scurgerea întîmplării.
El, voievodul, se umple de poftă, se umple de mînie : bucatele-s prea puţine pentru ţară ! Şi le-au însuşit barbarii, iar pe cele scăpate anevoie le poţi apăra de tîlhari. Mişună hoţii ca şopîrlele vara, dar nu prin codri — asta au fost românii pînă deunăzi, hoţi de codru în propria lor ţară ! — ; se aţin la drumul mare. Pălesc la casele oamenilor, pătrund pe uşa din dos, pe cea din faţă, pe fereastră ; urcă la tîrle.
2
Apoi,chemîndu-l pe Milea-Mihail din Nedeia :
„Tu ştiai vadul acesta !“
„Cum să nu ?! Şi măria-ta îl ştia. Numai cumanii nu-l ştiau, bată-i norocul !“
„De ce să-i bată norocul, Mihaile ? — înălţă o sprinceană. Oare vrei să se întoarcă?“
„N-or să se întoarcă, mărite. Decît dac-o să-i bată altceva şi nu prea tare, ca să-i omoare Şi rîse cu zgomot, privind în jur la boieri şi cneji.
Lumina ochilor lui era strălucitoare şi dreaptă cînd reveni să se sprijine pe (se afla ascunsă şi n-o găsi) a sa : numai o dîră subţire trebuie că se strecura pe sub umărul ochiului sting şi alerga să i se lase aceluia în barbă.
„Pa-pis-taş !“ — gîndea în rare silabe el, voievodul. „De ce să iubim, Mihaille, unul şi-acelaşi Dumnezeu în două feluri, de ce?“ Insă, tare, se auzi:
„De ce crezi că norocul o să-i oprească pe acolo, cneaz de Nedeia ?“
„Păi — zise nedeianul —, cine s-a dus la Bizanţ şi, zîmbindu-i norocul, s-a mai întors ?!“
„N-ai dovezi. Spui ce spui din arătări străine. După cîte cunosc, nici unul dintre ai noştri, care-au ajuns acolo, n-a rămas. Iacătă pe bunicu-tău Balomir, pe tătîne-tu Litovoi şi pe tine însuţi. Şi ţie măcar ştiu că, sub înfăţişarea unei fete frumoase..." (Să fi rînjit fără voie, ridicînd a doua sprinceană ?).
Brusc întunecat, Mihail n-avu chef să vorbească despre ai săi, cu atît mai puţin despre taică-său, Ciungul, prinţul lui Ioniţă Caloian, cu atît mai puţin despre sine.
„Adevărat — răspunse. Din păreri. Dar inima-mi întăreşte".
„Ai un chip ciudat de înţelegere — uitătura lui izbucni, iarăşi nevrînd, ca o flăcăruie —, unul care nouă ne scapă ! Nu-i aşa chinezi ?“
Vitejii aprobară.
„Ba ! — se îndărătnici sa nu ardă Milea-Mihail din Nedeia. Regele Iona e lacom de bogăţii şi onoruri şi nu pământul nostru e-n stare să-i potolească. Doar tu m-ai trimis să-l văd mai îndeaproape !“
„Aha !“
Cnejii îşi feriră privirile, căci simţiseră desigur în glasul lui ceva ce aducea a mînie, însă Mihail rămase drept, nemişcat, cu apa ochilor lină, netulburată.
„Letin ! — strigă un gînd în mintea sa. Letin îndrăzneţ ! De nu te-ar fi prins demult, în Ungaria, oamenii papei, acum le-ai fi putut pica în capcană ! Să vină pentru pagini şi să... Ce iepure falnic eşti, Mihaile !"
Spre afară :
„Cum desluşesc eu, n-avem, încotro,: va trebui să ne bucurăm. Deoarece, şi norocul de va să-i bată, tot bătuţi se vor numi, tot învinşi". (Era să adauge : „ca tine").
„Intocmai, măria-ta“‘. Şi nedeianul începu să rîdă gîjîit, aspru, să se scuture aruncînd lame ascunse celorlalţi cneji, care şi ei se apucaseră să rîdă cu poftă sălbatică, sănătoasă. La urmă, pe el îl cuprinse tristeţea :
„De ce, Mihaile, să iubim, un singur Dumnezeu în două feluri?" se mai întrebă o dată.
