În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. În timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei; cu fiece nouă zi de flămânzire, participarea publicului creştea; toţi voiau să-l vadă măcar o dată în zi; către sfârşitul perioadei de flămânzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii; se organizau vizite până şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinându-se de mână pentru mai multă siguranţă; ei voiau să vadă cum, dispreţuind până şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzând uneori cu eforturi la întrebări, dând din cap politicos, ba chiar scoţând braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cât e de slab. Apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atât de importante pentru el, ale ceasului – singura mobilă din cuşcă – şi cum nu făcea altceva decât să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din când în când câte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele.
În afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari; aceşti paznici, făcând de gardă câte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce câte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decât o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucât iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămânzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezându-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adâncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe care – după părerea lor – ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decât asemenea paznici; din cauza lor se posomora; îl făceau să suporte flămânzirea îngrozitor de greu; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cânta cât îl ţineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cât de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult; oamenii nu făceau altceva decât să se mire de îndemânarea lui de-a mânca până şi în timp ce cânta. Mai curând prefera paznicii care se aşezau chiar lângă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminaţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar când sala era supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricând să petreacă o noapte complet albă; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mâncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă niciunul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, când li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decât copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mâncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi când erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demonstraţii de flămânzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lângă artistul foamei, deci nimeni nu putea şti din proprie experienţă dacă nemâncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al flămânzirii sale. La rândul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive; poate că nu din cauza nemâncării era atât de slab – astfel încât unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputând suporta să-l vadă – ci poate că mai curând slăbea atât de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru că, de fapt doar el singur ştia cât de uşor era să îndure foamea, niciunul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucât ştia cum să procedeze pentru a-i fi cât mai uşor şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi – trebuie să-i recunoaştem acest lucru – nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemâncare. Durata maximă a flămânzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemâncat mai mult, nici chiar în metropole şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămânea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut până la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cânta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce câteva trepte, până la o mică măsuţă pe care era servit un prânz de regim, alcătuit cu grijă. În clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistenţă.
