Ellia

VREMEA LUI ION VODĂ în ziua aceea de iulie 1574, arşiţa pleoştise ierburile şi frunzele. Pământul pustiei din Buceag cerea din toate pulberile şi crăpăturile apă şi răcoare, însă nici un nour nu păta văzduhul adânc, nici o boare nu clătina firea încremenită.

          Pe-un deal s-au oprit trei călăreţi. Cel din mijloc avea ceva din puterea cremenii. Ochii lui aminteau semeţia vulturului. Cum s-a descoperit şi şi-a pus dinainte pe şa cuşma cu ţintă de smaragd, i s-a văzut fruntea largă, cu brăzdaturi mari.

          Cel din dreapta avea faţa prelungă, ochii plini necontenit de un zâmbet slugarnic. De sub cuşmă îi ieşeau inelele pletelor roşcate.

          Cel din stânga, după ochii albaştri şi după pletele de culoarea paiului de ovăz, arăta a fi cazac. Dealtfel, acest lucru îl dovedeau şi straiele lui, şi sabia curbată.

          Tustrei au tăcut îndelung, cu privirile pierdute în depărtări.

          La spatele lor, în vale, călărimile stârneau pulberile. Mulţimi de oşteni pe jos se buluceau în umbra săracă a ierburilor şi pomilor, împrejurul ochiurilor de apă, pe la fântâni şi bălţi, se aprindeau focuri şi îndată prindeau a aburi ceaunele. Nechezau caii. S-auzeau glasuri răstite. Mugeau bivolii la tunuri. Suliţele călărimilor arătau ca pâlcurile de trestii. Iar departe, pe deluşoare, se zăreau coborând alte călărimi, alte oşti pe jos, încât larma taberelor creştea neîncetat.

          Aşa venea să se hodinească, în valea aceea, oastea lui Ion Vodă, după un şir de bătălii pe la cetăţile Mării. Bântuiseră ca un uragan, şi Bucureştii şi Brăila, stropşind şi stârpind fără cruţare pe cutropitorii turci.

          După ce au cercetat bine locurile cu privirea, călăreţii s-au întors unul spre altul:

          Aş îndrăzni… a început cel cu pâr roşcat, plecându-şi fruntea şi umplându-şi faţa de umilinţă.

          Pofteşte, Irimie!

          Eşti ostenit, Ion Vodă! Ar trebui să-ţi pui sabia sub cap, măcar o zi, să te hodineşti…

          Grija ta, Irimie, dovedeşte încă o dată cât ţi-i lipită inima de mine! Lasă, ne-om hodini după ce-om mântui isprăvile direptăţii.

          Totuşi… a îndrăznit Irimie, viaţa ta, Ion Vodă, e atât de scumpă pentru noi toţi! Lasă pentru azi grijile în seama mea şi a hatmanului Sverciovski…

          Cazacul i-a întărit spusele, printr-o clătinare a capului, apoi a grăit:

          — De bunăseamă, Ion Vodă! Eşti nedormit de-atâtea nopţi!

          Du-te în cort şi te hodineşte! Vom trimite noi pândele înainte şi vom aşeza tunurile cum trebuie…

          Ion Vodă a râs uşor, privindu-i pe amândoi cu prietenie:

          — Vă sunt recunoscător amânduror! Mă rog de iertare, însă nu închid ochii până nu fac tot lucrul cu mâna mea!

          O umbră îi întuneca zâmbetul:

          — Mă gândesc că tot ce am lucrat cu sabia până azi sunt doar isprăvi întru stârnirea vântului. Trebuie să ne aşteptăm la furtuna cea mare, căci Selim Sultan nu doarme la Ţarigrad! Azi, mâine, trebuie să se arate ostile răzbunării lui! Mă îngrijorează că nu primim cuvânt de la iscoadele Dunării!

          Abia şi-a sfârşit vorba. Pe dealul dimpotrivă s-a zărit un pâlc de călăreţi, învârtejindu-se în colbul stârnit de iuţeala galopului.

          — Iscoadele! a rostit Ion Vodă.

          — Iscoadele! a spus şi Irimie. După graba lor arată că Turcii vin…

          Sverciovski s-a ridicat în scări. A adăugat şi el:

          — Da, după grabă, arată că Turcii vin!

          Pâlcul a urcat dealul.

          Măria ta! a început un călăreţ, acoperit tot de pulbere, iată veştile de la Dunăre: după porunca măriei tale, am trecut dincolo şi am mers cale de două zile! Deodată, m-am întâlnit cu avangărzile Semilunii! Am fugit înapoi, cât am putut, să te vestesc!

          Vă spuneam eu că furtuna vine! Cât de mari sunt la număr ostile lui Selim?

          — Asta n-am putut-o afla, Măria ta! Ştiu numai că peste două zile ajung la fluviu!

          Nu şi-a sfârşit vorba iscoada Dunării, că alt pâlc de călăreţi urca dealul, galopând dinspre Nistru.

          — Vin Tătarii! i-am văzut învârtejindu-se prin ierburile stepelor, către Moldova!

          — între două focuri… a spus Irimie. Ce vom face?

          Ion Vodă tăcea. Numai încreţiturile de pe fruntea largă i se mişcau.

          — Câtă călărime ai, Irimie?

          — Treisprezece mii…

          — Prea bine! Vei porni la Dunăre, s-o aperi, încurcă ordiile1 la trecere, până ce eu împreună cu Sverciovski vom stropşi Tătarii. Du-te, Irimie, şi adună-ţi călărimile! Află cât de mare e oastea Turcilor şi trimite-mi cuvânt!

          — Prea bine!

          Irimie a coborât dealul în galop, îndată a pornit să-şi întemeieze pentru drum călărimile. Sclipeau suliţele în soarele puternic.

          Sverciovski-hatman s-a întors spre Ion Vodă:

          Nu ştiu dacă-i bine aşa! Eu, Măria ta, nu pot pune nici un temei pe credinţa acestui om! Dacă se dă cu Turcii, cum ajunge la Dunăre? îi încredinţezi călărimea, fala şi puterea noastră! Doamne! Toţi cei treisprezece mii sunt boieri, feciori de boieri şi slugi de boieri! încredinţat sunt că ei te urăsc, din pricina dragostei Măriei tale pentru ţărănime. Dacă greşesc, taie-mă cu sabia ori alungă-mă de lângă Măria ta, dar grăiesc ce-mi spune inima, după firea mea de cazac!

          Nu cred, hatman Sverciovski! Oare Irimie a săvârşit până acum vreo strâmbătate? Prin lupte grele ne-am vânturat şi I-am apărat uneori cu pieptul meu împotriva suliţelor vrăjmaşe! Cu moşii şi ranguri I-am dăruit! Dintr-un pahar cu mine a băut!

          Măria ta! Dacă Irimie nu s-a arătat până acum hiclean, nu-i o dovadă că nu se va hicleni. Cum te pot ierta boierii tăi că ai încurajat ţăranii să-şi ridice nasul în faţa lor şi ai spârcuit călugării? Eu, Ion Vodă, îţi vorbesc cum îmi spune inima…

          Ion Vodă a rămas mult pe gânduri. Au coborât dealul.

          Călărimile se rânduiseră în şiruri, cu suliţele ridicate, gata de drum.

          Ordie – hoardă, oaste.

          Ion Vodă mergea cu calul la pas prth faţa lor.

          Se uita la chipurile boierilor.

          Vedea numai guri mute şi ochi nemişcaţi. Pe mulţi dintre ei îi ghiontise cu vorbe grele, pe mulţi îi ameninţase cu sabia la venirea la domnie. Nu zâmbeau nici cei dăruiţi cu moşii şi ranguri.

          Altădată, ar fi pus muţenia lor pe seama tulburării sufleteşti, căci doar plecau la moarte. Acum însă, vorbele Cazacului îi puseseră toată făptura la pândă. într-adevăr, dacă l-ar trăda ei, ar rămâne doar cu Cazacii şi cu ostile prost înarmate ale pământenilor. Şi totuşi, călăreţii trebuiau repeziţi neîntârziat la Dunăre, să oprească sau cel puţin să întârzie trecerea Turcilor! Nu l-ar putea trimite pe Sverciovski cu cazacii lui, pentru că ei erau meşteri neîntrecuţi în bătăliile cu Tătarii!

          Şi astfel, Ion Vodă a stat destul de mult la cumpănă; el, ale cărui hotărâri întreceau vânturile în iuţime.

          Irimie se descoperise înaintea lui. îşi strângea bărbia în piept, umilit, aşteptând un cuvânt, o binecuvântare pentru drumul gloriei sau morţii…

          — Irimie… a rostit Ion Vodă. Nicicând nu m-am îndoit de credinţa ta şi nici azi nu mă îndoiesc! împreună am hălăduit pe căile isprăvilor cu sabia! însă, pentru mai temeinică linişte a sufletului meu, jură pe evanghelie…

          Irimie a tresărit puternic. Şi-a şters o lacrimă.

          Clătina din cap, în timp ce rostea cu glas sfâşietor, încărcat de plâns:

          — Se poate una ca asta, Doamne? Ce gânduri ţi-au tulburat sufletul? Oare poate fi vorba de hiclenie? M-ar răbda oare pământul dacă măcar prin gând mi-ar trece vreo mârşăvie?

          Oare se poate uita vreodată binele ce mi l-ai făcut, când ţi-ai pus pieptul în dreptul meu, să mă aperi de suliţa vrăjmaşă? Pot uita rangurile tale date mie, pot uita moşiile dăruite? Măria ta!

          Dacă ai asupra mea vreo îndoială, iată… eu îmi bag sabia în inimă, căci nu pot răbda asemenea ruşine! Mai degrabă zdrobeşte-mă cu toporul ori sfarmă-mă sub copitele calului, dar nu mă bănui!

          Apoi a tăcut.

          Îşi ştergea ochii cu mâneca.

          Încet-încet se strângeau la spatele lui Ion Vodă ţăranii.

          Printre ei se afla un moşneag cu plete albe, peste măsură de voinic. Era Toader Mujdei, tunarul. Se uita lung şi încruntat la Irimie, ascultându-l cum se tânguia:

          . Dacă-i pe-atâta, Doamne, adă evanghelia să jur! Dacă te-aş vinde, să fiu blestemat în vecii vecilor, ca luda din Iscariot!

          Ştii prea bine câtă ură am împotriva Turcilor, care au cuprins moşia lui Ştefan voivod!

          Să jure! a rostit Toader Mujdei-tunarul şi a scos din traistă evanghelia. Poftim, Măria ta, cartea!

          Şarpe! a spus destul de tare Irimie. Ţăran ticălos şi răpănos!

          Abia se stăpânea să nu scrâşnească. Şi-a potrivit o faţă umilită.

          A făcut semnul crucii, de trei ori.

          S-a plecat.

          A sărutat cartea…

          Spune după mine… îl îndemna Ion Vodă. Eu, boier Irimie, pârcălabul…

          Eu, boier Irimie, pârcălabul…

          . să fiu blestemat…

          . să f iu blestemat…

          —… să nu am somn şi pace… să mă frigă pe tălpi pulberea pământului… bucatele să se prefacă pe buzele mele în otravă…

          —… să-mi lingă câinii bubele… lepra să mă cuprindă şi toţi să mă ocolească, până şi păsările văzduhului…

          . să mă izgonească neamurile de la pragul lor, ca pe-un nelegiuit, iar odraslele mele să nu mă cunoască de părinte…

          . să nu mă cunoască de părinte… a gemut Irimie şi ochii îi jucau în lacrimi.

          Apoi Ion Vodă a început din nou cuvântul de afurisenie. Se descoperiseră pământenii.

          Cazacii lui Sverciovski se descoperiseră şi ei, adunaţi într-o latură.

          Boierii stăteau cu capetele în pământ.

          Toader Mujdei îi privea semeţ, în ti'rfip ce Irimie spunea jurământul pentru a şaptea oară şi i se zguduiau umerii din pricina suspinelor.

          Apoi a sărutat iar cartea.

          Şi-a pus cuşma pe cap.

          Â râs spre Ion Vodă:

          Acum te-ai liniştit?

          M-am liniştit! la-ţi ostile şi du-te! Fii demn de vitejii cei de demult!

          Irimie s-a întors spre şirurile de călăreţi. Şi-a ridicat sabia:

          — Viteji, pornim pentru apărarea pământului strămoşesc!

          Să nu ne precupeţim sângele! înainte!

          — înainte! înainte! au bubuit glasurile călăreţilor.

          Căii au prins a necheza.

          Vârtejuri de colb s-au stârnit deodată.

          Câmpia duduia sub miile de copite.

          Luceau în soare suliţele şi săbiile, ca fulgerile, prin nourii de pulbere. Cornuri şi buciume răsunau.

          Cu cât se-ndepărtau spre Dunăre în jos, rămânea pe cer un nour tulbure, acoperind strălucirea soarelui de iulie.

          Ion Vodă sta alături de Sverciovski şi se uita în urma lor. Uneori, îi vedea cum acopăr dealurile ca un furnicar, îi vedea cum se subţiază în şiruri, printre dâmburi. Apoi, după ce nu s-au mai zărit deloc, trecuţi dincolo de zare, Ion Vodă a auzit în spatele lui glasul tunarului Mujdei:

          . Mde! Ştiu eu, Doamne? Se poate întâmpla…

          Ce vrei să spui, bătrâne tunar?

          — Mde, Doamne! Eu am învăţat de la cei vechi că sita de mătase nu poate ieşi din coadă de câine! Dacă-şi iau zborul peste Dunăre boieraşii noştri? Dar mă iartă că am îndrăznit…

          Pe faţa lui Ion Vodă a trecut o umbră de mânie. Mujdei-tunarul şi-a plecat gâtul:

          — Taie-mi-l, Doamne, dar nu pot crede în ei! Jurământ? Ce-i jurământul pentru un boier?

          Ion Vodă râdea blând:

          Lasă, tunar bătrân! Poţi urni tunul din loc singur?

          Mde… pe încercate, Măria ta! Atunci, în bătălia aceea, mi-au fost pierit tunarii toţi! Pe mine mă pălise un Tătar cu sabia în cap şi eram ameţit. E drept, dacă nu veneai Măria ta să tragi tunul singur la deal, ni-l luau vrăjmaşii! Abia atunci am văzut eu câtă putere ai în braţ… Dar, cu toate că m-au bătut de-atunci multe vijelii, mă bizui la o încercare cu Măria ta! Să-ţi dovedesc că pot trage şi eu tunul la deal!

          Ion Vodă a descălecat.

          L-a bătut pe umăr.

          — Vrednicule tunar bătrân!

          Toader Mujdei sta cu căciula în mână, plecat.

          — la, bătrân tunar, salba asta cu bani de aur, pentru pomenirea zilei de azi!

          — Ce să fac cu ea, Doamne? Nu mai sunt tânăr, să amăgesc codanele! Au, pentru salbe bat eu război? Nu, Doamne! Eu îmi apăr sărăcia asta de Moldovă şi mormintele neamurilor pierite în bătălii! Pentru salbă, bogdaproste! Voi pune-o la vreo icoană, după ce s-or îndulci timpurile, ca să aibă Maica Domnului spre ce zâmbi!

          Nu s-a îndepărtat nici după ce şi-a pus salba în sân.

          — Mde… Vezi? lac-aşa-i! Nu-mi mai pot lua gândul de la Irimie! Pe la Fălcii, Doamne, umblă o vorbă: „Nici din salcie lemn de bute, nici din boier om de frunte…” Dar… mde! Pe care dealuri să urcăm tunurile?

          Cu cât se apropia de Dunăre, Irimie încetinea trapul calului. Soarele îl pârlise straşnic, îl acoperise colbul.

          Cum a sărit oglinda imensă a fluviului, s-a oprit să aştepte căpeteniile de călăreţi.

          Au durat sfat, bărbi la bărbi.

          Grăiau repezit, scurt:

          Ne-a batjocorit faţă de ţărani!

          Şi-a râs de tagma boierească!

          A umilit sfinţii călugări, tunzându-i de bărbi şi bani!

          A, spus că ţăranii sunt ţara!

          Irimie şi-a strâns mânerul săbiei:

          S-a isprăvit cu domnia ticălosului!

          iată Turcii!

          — Turcii!

          Turcii!

          Ce facem?

          — N-aveţi grijă, boieri! Mă duc eu la~ malul fluviului, cu cuşma în vârful suliţei! iată-i: prind a face pod de şăici1!

          Malul dimpotrivă se înnegrise de oştire. Tunurile erau îndreptate spre Moldova. Se vedeau călărimile spahiilor.

          Mulţimi de cămile îşi mişcau gâturile lungi pe deasupra pedestrimilor în mers.

          Ca un puhoi se revărsau oamenii, vitele de povară, carele, artileria. Pe deasupra lor se vedeau steagurile verzi cu semiluna de aur.

          0 săgeată a vâjâit pe lângă urechea lui Irimie.

          Un tun a dat trăsnet.

          Şăicile se rânduiau mai repede în întinsul apei.

          Apoi, când Irimie a pus în suliţă ştergar alb, de la celălalt mal s-a desprins o barcă. „Oare ce preţ să le cer? Zece mii? Nu, nu, e prea puţin! Douăzeci! Tot e puţin! E doar vorba de vândut viaţa unui voivod şi o ţară! Treizeci!” îşi căuta cuvinte potrivite pentru întâlnirea cu Turcii. Trebuia să-i laude, că vin ca nişte eliberatori de sub robia lui Ion Vodă, care stricase rânduielile; că şi boierii abia aşteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de doi ani de când s-a urcat domn, umblă din vijelie în vijelie şi nu mai ţine seamă de tagma boierească! S-a dat cu ţăranii, făţiş, încât ţi-i şi scârbă să trăieşti într-o astfel de ţară! E drept, călărimea boierilor luptase şi ea cu Turcii, la Bucureşti şi pe la cetăţile Mării; dar ce era să facă? Nu le-ar fi tăiat nasurile cumplitul Ion, dacă n-ar fi voit să sară la chemarea buciumului?

          Între timp, barca trecuse de jumătatea fluviului. O înconjurau alte bărci, încărcate cu oşti. Fulgerau iataganele. Podul de şăici se întindea cu mare iuţeală.

          Larma oştilor creştea, cu cât se îngrămădeau la mal.

          „Ce-ar fi să pun călărimile în linie de bătălie? s-a gândit deodată Irimie. Cel ce vine în barcă trebuie să fie vreun vestit beglerbeg2! Ce-ar fi să dau poruncă de bătălie?”

          Un regret puternic l-a cuprins. O gheară a remuşcării îi zgâria în inimă. Cum să-l vândă pe viteazul Ion Vodă, care-l cinstise cu ranguri şi cu moşii, şi-l scăpase de la moarte punându-şi pieptul în dreptul lui? Şi-a amintit însă cum stârpise boierii şi cum îi batjocorise faţă de ticăloşii ţărani. Dacă nu i se

          1 Şăică – luntre făcută dintr-un copac scobit.

          2 Beglerbeg – guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman.

          face capătul, acum, pe viitor va fi vai şi-amar de toată boierimea moldovenească!

          Irimie a ridicat mai sus suliţa cu ştergar alb, arătându-şi bucuria cu cât s-apropiau bărcile.

          La spatele lui, departe, călărimile se descoperiseră, aşteptând în linişte.

          Când barca s-a lovit la mal, Irimie a sărit din şa.

          A căzut în genunchi. Din pletele roşcate îi picurau stropi de sudoare. Nici nu îndrăznea să-şi ridice capul, să vadă faţa Turcului, îi vedea doar papucii de mătase prinşi în şiret de aur. A rostit:

          — Am fost trimişi la Dunăre, să vă împiedicăm la trecere, dar noi, boierii moldoveni, nu vrem una ca asta, căci abia vă aşteptăm să ne scăpaţi de ticăloşiile lui Ion Vodă!

          Astfel spunând, s-a ridicat şi l-a privit în ochi pe acel Turc înalt, cu faţa tuciurie sub turbanul de mătase:

          — Cât îmi dai?

          Turcul şi-a şuierat cuvintele răspunsului:

          — Cum îndrăzneşti să te negoţezi cu mine, câine? Atâta oaste avem, încât am putea acoperi pământul de la un capăt la altul! Dar vrem să sfârşim o dată cu Ion Vodă! Ni-l poţi da prins fără vărsare de sânge?

          — Da!

          — Cum?

          — Prea bine şi prea uşor! îmi iau călărimea şi mă întorc în tabără. Voi să veniţi neîncetat. Şi dacă nu v-o place cum vi l-om aduce plocon, atunci lasă! Dar vrem pentru asta treizeci mii…

          Beglerbegul a poruncit spre ceilalţi Turci:

          — Număraţi-i în cuşmă treizeci mii…

          Ochii lui Irimie sclipeau. După aceea, el s-a aplecat la picioarele beglerbegului. Acesta a făcut un pas înapoi, ca la apropierea şarpelui.

          Irimie i-a văzut gestul.

          Gheara amarnică a remuşcării îl zgâria iar.

          În vremea asta, malul vuia de ostile trecute cu luntrile şi pe podul întins. Mugeau bivolii trăgând tunurile şi harabalele cu poveri. Pâlcuri uriaşe de spahii pe cai albi se desfăşurau prin lunci.

          Lui Irimie îi era destul o ochire bună, spre a-şi da seama că sunt peste o sută mii.

          S-a întors la călărimile boierilor.

          A văzut cum spahiii îi stupeau şi ei stăteau cu capetele plecate.

          Apoi, s-au învârtejit într-un iuruş nemaipomenit. Au făcut cale-ntoarsă, spre Cahul, la tabere.

          Au ţinut-o într-un galop înfricoşător, până la pândele cele mai înaintate.

          Vin Turcii?

          — Vin! Vin!

          Sunt mulţi? Mulţi?

          Cam la treizeci mii! îi putem bea într-o lingură de apă!

          Irimie s-a dus întins la Ion Vodă.

          L-a găsit rânduind tunurile, împreună cu Toader Mujdei.

          Te-ai întors, Irimie?

          Precum vezi, Ion Vodă! O dusă, o venită, şi vreme prăpădită! Când am ajuns în apropierea Dunării, Turcii erau trecuţi dincoace, aşa că ar fi fost nefolositor să mă încaier şi să te las singur! Dar n-ai grijă, căci sunt prea puţini faţă de oastea noastră, abia vreo treizeci mii! E destul să punem cele o sută optzeci de tunuri în bătaie, şi-i facem una cu pământul! Sunt la depărtare de o zi, şi trebuie să ne rânduim de luptă!

          Prea bine, Irimie! Chemaţi-l pe hatman Sverciovski, să întemeiem sfat!

          Cazacul a venit repede.

          L-a privit pe Irimie ponciş1.

          Ion Vodă se întreba: cine să atace întâi? Călărimea lui Irimie sau a lui Sverciovski? Tătarii încă nu se arătau, aşa că amândoi aveau mână liberă la Turci…

          — Ion Vodă! Dă-mi mie cinstea de a-i ataca! Oştenii mei abia aşteaptă să se încaiere cu o oaste mare. Auzi-i cum îşi ascut suliţele şi săbiile!

          Într-adevăr, tabăra Cazacilor vuia de ţipetele fierului.

          Sverciovski îşi apucase mânerul săbiei. Şi-l strângea cu putere, de setea bătăliei. Venise doar sub steagul lui Ion Vodă, să facă treabă! La Bucureşti, la Brăila, pe la întăriturile mării, luptase ca un paraleu, dar de când jinduia o luptă mare, cu

          1 Ponciş – saşiu, cruciş.

          desfăşurări de pedestrime şi călărime! Să treacă pe sub trăsnetele artileriei tot înainte, asemeni şoimului!

          Ion Vodă era gata să-i dea lui cinstea atacului, însă Irimie a râs cu răutate:

          Cred că nu e bine aşa! Cinstea de a ataca întâi ţi se cuvine Măriei tale! Vei pofti în fruntea călărimii mele, lângă mine! După un foc zdravăn de artilerie, pornim în frunte cu Ion Vodă!

          Mde… ştiu eu? s-a auzit glasul lui Toader Mujdei. Ştiu eu dacă-i bine aşa?

          Nu te amesteca, ţopârlane! a scrâşnit Irimie.

          Şi astfel, toată noaptea au vuit taberele de pregătire. Apoi, a doua zi în zori, când s-au arătat capetele oştii năvălitoare şi când s-au rânduit de bătălie, din aripa stângă a frontului a pornit la atac cavaleria lui Sverciovski. Se cutremura lumea de chiotele Cazacilor. Fulgerau săbiile. Luceau lăncile. Ion Vodă a sărit pe cal, dând semn din sabie călărimii să se desfăşoare în galop, dar atunci au năzuit spre el pâlcuri de ţărani, în frunte cu Mujdei-tunarul:

          — Treci peste noi, Măria ta, dar nu te lăsăm între boieri!

          Taie-ne pe toţi, spânzură-ne, dar treci în rândurile noastre, căci boierii te pot vinde!

          Ion Vodă a dat pinteni calului, dar Mujdei-tunarul i l-a apucat de zăbale!

          — Nu, nu te lăsăm între ei, Ion Vodă! Taie-mi mâinile, că altfel nu las zăbalele!

          Irimie l-a ameninţat cu sabia.

          — Plecaţi! înainte! Pentru Moldova! a strigat Ion Vodă, şi a rămas în rândurile ţărănimii.

          Trăsniţi din tunuri! a poruncit Măria sa spre tunari, dar atunci un chiot de groază a trecut prin rândurile ţăranilor: călărimea boierilor îşi scosese cuşmele şi le pusese în suliţe, gata să se predea Turcilor!

          iată vânzătorii noştri! a strigat Ion Vodă. Trăsniţi-i cu tunurile!

          Cele o sută optzeci de tunuri au şi început a vărsa foc năprasnic: ghiulele trăsneau drept în mijlocul trădătorilor şi zburau pe sus capetele omeneşti, mâini, jumătăţi de trupuri. Caii se prăbuşeau în vălmăşag, îşi lepădau măruntaiele în nechezaturi groaznice.

          De la tunul lui, Mujdei îl urmărea prin nourii de colb pe Irimie şi lungea tragerea, o îndrepta când la dreapta, când la stânga, după fuga nelegiuitului. Deodată, când pilcurile trădătorilor erau în faţa Turcilor la o bătaie de săgeată, au pornit să latre spre ei şi tunurile turceşti, întorcându-i înapoi.

          — Nici Turcii n-au în ei credinţă! a strigat Ion Vodă.

          Trăsniţi-i cu tunurile!

          Prinsă între două focuri, călărimea boierilor se învârtejea, pe câmp, îngrozitor, şi în spatele ei, ca după un zid mişcător de apărare, Turcii înaintau încet.

          Apoi, Mujdei nu l-a mai văzut decât pe Irimie, într-un galop năprasnic, spre asfinţit.

          Călărimea boierilor pierise în întregime.

          — Am să te ucid, câine! scrâşnea tunarul, agitându-şi pumnul puternic spre fugar.

          Când cele două artilerii au tăcut o clipă, Ion Vodă a văzut că fusese înşelat asupra puterii Turcilor, căci veneau spre întărituri ca roiurile de lăcuste.

          Trăsniţi din artilerie… Trăsniţi! poruncea el, avântându-se înainte.

          Cât de mulţi sunt vrăjmaşii, Ion Vodă? l-a întrebat un ţăran, înspăimântat de mulţimea Turcilor.

          Îi vom socoti în luptă!

          Uneori, când tunurile încetau, nu s-auzea decât o poruncă:

          — Daţi! Daţi! Daţi!

          Sabia lui Ion Vodă deschidea uliţe printre vrăjmaşi, tot înainte, înainte. L-a zărit Sverciovski, fulgerând capetele cu sabia lui curbată, l-a auzit chiuind cumplit. Vrăjmaşii prindeau să dea înapoi, sub apăsarea călăreţilor cazaci. Spahii pe mândri cai albi se prăbuşeau în fugă. Copitele zdrobeau piepturile răniţilor, răcnetele şi vaietele se înteţeau.

          — Daţi! Daţi! Daţi! se auzea glasul sacadat al lui Ion Vodă şi turcimea se repezea îngrozită în toate părţile.

          Tunurile mugeau neîntrerupt, vărsând foc şi fier.

          Deodată, soarele nu s-a mai văzut, acoperit de pulberile negre!

          Printre mugetele tunarilor s-au auzit bubuiturile de tunet! O ploaie repede a prins să se verse, şi lupta continua, năprasnică, prin şuvoaiele văzduhului.

          Ion Vodă n-a mai auzit la o vreme artileria lui!

          Se întreba dacă nu cumva se udase pulberea!

          Când Turcii s-au tras după tunurile lor şi când bătălia a contenit, Ion Vodă a văzut adevărul crunt; după pierderea prin trădare a călărimilor, a văzut şi pulberea udată de ploaie! Cum va mai lupta de-acum? Ostile Turcilor veneau neîntrerupt, proaspete. Veniseră şi Tătarii, în duiumuri înfricoşate.

          Scapă-ţi zilele, Ion Vodă! îl ruga Toader Mujdei.

          Lasă-ne pe noi să pierim, dar scapă-ţi zilele!

          Nu, bătrâne tunar! Ion Vodă nu cunoaşte fuga! Să-mi cadă capul lângă capetele voastre!

          Cum s-a lăsat noaptea, oastea lui s-a tras spre satul Roşcanilor. înainte de a se apuca de săpat şanţuri, Ion Vodă a intrat în rândurile Cazacilor. Le-a vorbit astfel:

          Fraţi şi prieteni! Cu credinţă aţi slujit Ţara Moldovei!

          Acum, a venit vremea să ne luăm rămas bun! Duceţi-vă în pământul vostru! Vă mulţumesc pentru credinţa voastră nestrămutată! Ai mei m-au vândut!

          Nu, Doamne! a dat răspuns Sverciovski. Boierii nu erau ai Măriei tale! Ei sunt ai nimănui, n-au ţară! în ce ne priveşte, rămânem cu tine până la capăt!

          — Câtă credinţă! a rostit Ion Vodă, şi a izbucnit în lacrimi.

          Apoi, toată noaptea au săpat şanţuri împrejurul satului.

          S-au întărit acolo, încât în zori, când vrăjmaşii i-au înconjurat din toate părţile şi au pornit să-i bată cu tunurile, puţin le păsa vitejilor! Dar arşiţa se înteţea cu fiecare ceas. O grijă mare a trecut prin rândurile lor, când şi-au dat seama că toate fântânile satului sunt secate. A prins să-i ardă setea nemiloasă, încet-încet, ochii prindeau să le sticlească, li se uscau gurile, le secau glasurile; şi să iasă din cleştele vrăjmaşilor le era cu neputinţă. ^ Săpau adânc pământul, în căutarea apei, dar degeaba! în puterea nopţii, când licăreau scânteietorii luceferi de vară, ei îşi lipeau buzele arse de buruienile cu rouă. Nu mai puteau vorbi decât stins, ca pe patul morţii, îşi puneau ştergarele pe şanţuri, să le umezească rouă şi le lingeau după aceea, şi şi le înfăşurau pe după cap, să se răcorească. Gemeau prin somn, visând că beau din ciuturi şi cofe pline, se visau la râuri răcoroase, la izvoare de munte… Şi arşiţa creştea, creştea cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Potopuri de foc pleoşteau frunzele, iarba şi trupurile însetaţilor, iar oastea vrăjmaşilor se tot îngroşa, cu bulucuri proaspete.

          Când a simţit că oştenii lui Ion Vodă prind a pieri de sete, Turcii se arătau în faţa lor, cu ulcioare pline, bându-le până la fund. îi trăsneau Moldovenii şi Cazacii cu ce apucau, dar alţii se arătau cu ulcioarele pline, să le facă în ciudă.

          Într-o zi, când din rândul Turcilor s-a auzit un glas, cerând întemeierea păcii, Moldovenii şi Cazacii au răspuns cu armele.

          Şi a doua zi s-a auzit acel strigăt.

          Şi a treia zi.

          Nu, nu! striga Sverciovski.

          Nici pomeneală! a adăugat Ion Vodă.

          Însă setea a prins să-i secere cu duiumul şi inima lui Ion Vodă se usca de jalea oamenilor. Uneori izbucnea în lacrimi.

          — Viteji! a spus el într-o zi oştenilor săi. Decât să pieriţi voi, toţi, mai bine punem pace, vremelnic, până trece valul…

          Un geamăt a trecut prin oşti:

          — Nu, Ion Vodă, nu! Pierim împreună!

          Însă de mila lor, Ion Vodă a primit solia duşmanilor, care îi aduceau cuvânt scris pe hârtie că dacă pune pace nu i se va întâmpla nimic.

          Ion Vodă a pus şi el întrebarea: dar ostile lui vor fi lăsate să se întoarcă în pace pe la sate? Slobozi vor fi vitejii lui Sverciovski să se întoarcă la pragurile Niprului?

          — Aferim! au dat Turcii răspuns. Spre încredinţare că aşa fi-va, să vină solie de la voi: beglerbegul nostru va jura de şapte ori, pe cartea Coranului, că nu vi se va întâmpla nimic!

          Ion Vodă a trimis solie. Beglerbegul a jurat de şapte ori.

          — Nu te încrede, Ion Vodă! îl rugă Sverciovski.

          Moldovenii îl rugau cu lacrimi, să nu se potrivească făgăduinţelor şi jurămintelor beglerbegului! însă Ion Vodă a rămas neînduplecat de mila lor!

          Înainte de a porni, a trecut în rândurile Cazacilor, să-şi ia rămas bun. Le-a împărţit bani şi pjetre scumpe. Pentru toţi avea cuvinte fierbinţi de recunoştinţă, îi curgeau lacrimile şi abia îşi ţinea firea. L-a îmbrăţişat pe Sverciovski, mult, puternic, ca pe un frate la bine şi la rău.

          — Cui laşi Moldova, dacă vei pieri? îl întrebau pământenii, sărutându-i mâna şi plângând.

          — Lăsaţi! Lăsaţi, căci sămânţa dreaptă n-are moarte! Punem pace deocamdată, şi vom mai vedea după aceea…

          Apoi, toate gurile au amuţit, când Ion Vodă a trecut întăritura!

          L-au văzut intrând în cortul beglerbegului!

          Însă, în scurt timp, au scos un răcnet îngrozitor, când l-au văzut aruncat afară din cort, fără viaţă. Au mai văzut cum Turcii îl leagă de cozile cămilelor şi cum e rupt în bucăţi!

          l-au mai văzut capul,. ridicat într-o suliţă, şi cum beglerbegul însuşi iese din cort şi-şi înmoaie vârful iataganului în inima lui Ion Vodă, rugându-se Dumnezeului său crud să-i dea tot atâta vitejie cât fusese în sângele viteazului!

          Apoi, deodată, ienicerii şi spahiii au năvălit peste întărituri, în răcnete, cu steagurile desfăşurate.

          — Ne apărăm… pierim până la unul! striga Sverciovski.

          — Până la unul! Până la unul! au răspuns Cazacii şi Moldovenii.

          — Ba, eu, unul, nu vreau să mor! a strigat Toader Mujdeitunarul. Eu am o răfuială cu Irimie! Hai, feciori, să ne ascundem până trece cumpăna1!

          S-au coborât într-o fântână!

          S-au acoperit acolo. Auzeau cum deasupra lor se desfăşoară măcelul.

          Morţi şi muribunzi se prăbuşiseră peste ei, acoperindu-i mai bine.

          Apoi, după ce măcelul a luat sfârşit şi Turcii au despresurat satul, Mujdei a ieşit la lumina soarelui.

          Se stăpânea să nu geamă de jalea morţilor!

          L-au văzut şi pe hatmanul Sverciovski, cu vinele gâtului tăiate. Murise cu ochii deschişi spre cristalul văzduhului nemărginit.

          Tunarul Mujdei a rupt o frunză mare de brustur, l-a acoperit obrazul, să fie apărat de muşte.

          Zările erau pline de pulberile oştilor turceşti.

          Tunarul plângea de se scutura cămaşa pe dânsul.

          Plângeau şi soţii lui.

          Apoi, ura nemaipomenită le-a urcat din inimi, în ochi, umplându-i de foc necruţător.

          O să vă răzbunăm, vitejilor! a gemut tunarul. Haidem, feciori! ^ încotro, bătrâne?

          — Şi-n fundul pământului, să-l aflăm pe Irimie…

          Au sărit în şa. Au dat vânt cailor!

          Şi cum se pierdeau în zări, parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe şi mai departe, s-o predea altor generaţii, facla nestinsă a eroismului neamului românesc!

 1 Cumpănă – pericol.