Pentru Susan Bowen, care mi-a oferit adăpost chiar şi de la 20 000 de kilometri depărtare „Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.”1
CUPRINS:
Introducere / 7
Italia / 11
India / 129
Indonezia / 231
INTRODUCERE sau Cum e construită această carte sau A 109-a mărgea.
Când călătoreşti în India – mai ales prin oraşe sfinte şi ashramuri –, întâlneşti o mulţime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poţi vedea şi o mulţime de fotografii cu yoghini goi, slabi şi impunători (sau uneori chiar cu yoghini rotofei, blânzi şi luminoşi), care poartă şi ei mărgele. Aceste şiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de sute de ani de budişti şi de hinduşi pentru a se concentra asupra rugăciunilor. Ţin şiragul într-o mână şi rotesc câte o mărgea pentru fiecare mantra rostită. Când cruciaţii medievali au ajuns în Orient, purtaţi de războiul sfânt în care luptau, i-au văzut pe credincioşii de aici rugându-se cu aceste japa mala, li s-a părut că e o tehnică admirabilă şi au dus-o cu ei înapoi în Europa sub forma rozariului.
O japa mala tradiţională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice ale filosofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre fiind nouă, adică de trei ori trei.
Iar trei, se înţelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem – după cum poate spune oricine care ştie câte ceva despre Sfânta Treime sau care a văzut vreodată un trepied. Şi pentru că această carte este despre strădania mea de a afla echilibrul, am structurat-o asemenea unei japa mala: am împărţit-o în o sută opt povestiri (sau mărgele). Şirul celor o sută opt povestiri a mai suportat o a doua împărţire, în trei secţiuni în care se vorbeşte despre Italia, India şi Indonezia – cele trei ţări pe care le-am vizitat de-a lungul unui an. Astfel am ajuns la trei părţi a câte treizeci şi şase de povestiri fiecare, lucru care mi se pare foarte nimerit, ţinând cont că scriu toate aceste lucruri în cel de-al treizeci şi şaselea an al vieţii mele.
Ca să nu ne lungim nepermis de mult cu consideraţii numerologice, permiteţi-mi să închei mărturisind un al doilea motiv: mi-a plăcut ideea de a înşira aceste povestiri urmând structura unei japa mala tocmai pentru că ea este atât de… structurată. Căutările spirituale autentice sunt şi au fost totdeauna nişte aventuri care presupun disciplină şi metodă. Adevărul nu este la îndemâna oricui, nici chiar în aceste măreţe timpuri în care totul a ajuns să fie la îndemâna oricui. Şi ca scriitoare, şi ca „exploratoare” în cele spirituale, mărgelele japa mala m-au ajutat să nu pierd din vedere ţelul pe care mi l-am propus.
În orice caz, fiecare japa mala are o mărgea specială, cea de-a o sută noua, care iese din cercul perfect echilibrat al celorlalte, asemenea unui pandantiv. Pe vremuri credeam că această mărgea cu numărul o sută nouă era doar una de rezervă, ca un nasture aplicat pe haină sau ca fiul cel mic al unei familii regale. Dar am descoperit că are un scop cu mult mai important. Când te rogi şi degetele tale ajung la ea, trebuie să-ţi întrerupi meditaţia şi să le mulţumeşti învăţătorilor tăi. Aşa că aici, la cea de-a o sută noua mărgică a mea, fac o pauză încă înainte de a fi început. Le mulţumesc învăţătorilor mei, care mi s-au arătat, în acel an, în atât de multe şi de ciudate chipuri.
Dar în primul rând îi mulţumesc gurului meu, care este o adevărată întrupare a compasiunii şi care mi-a arătat atât de multă generozitate lăsându-mă să studiez în ashramul ei cât timp am stat în India. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că am descris experienţele din India strict din punctul meu de vedere, şi nu ca un teolog savant sau ca purtător de cuvânt al altcuiva. Acesta este motivul pentru care nu voi folosi numele gurului meu nicăieri în carte – pentru că nu pot vorbi în numele său. Învăţăturile ei vorbesc de la sine. Nu voi dezvălui nici numele ashramului, nici locul unde se află, scutindu-l astfel de o publicitate pe care nu cred că şi-o doreşte şi căreia nu ştiu dacă i-ar face faţă.
O ultimă formă de a-mi arăta recunoştinţa: deşi nu am schimbat întotdeauna numele oamenilor despre care scriu aici, am preferat să schimb numele tuturor acelora pe care i-am cunoscut la ashramul din India, fie ei indieni sau occidentali, pentru că majoritatea celor care pornesc într-un pelerinaj spiritual nu fac acest lucru din dorinţa de a apărea mai apoi ca personaje într-o carte (cu excepţia mea, bineînţeles). Există o singură abatere de la acest autoimpus pact al anonimatului. Numele lui Richard din Texas chiar e Richard şi chiar este din Texas. Am dorit să-i folosesc numele real, pentru că a avut un rol foarte important în viaţa mea cât timp am stat în India.
Încă ceva – când l-am întrebat pe Richard dacă pot să scriu că a fost alcoolic şi dependent de droguri, mi-a spus că din punctul lui de vedere nu există nici o problemă.
— Oricum voiam să dau sfoară în ţară despre chestia asta şi nu ştiam cum – mi-a spus el.
Dar să începem cu începutul: Italia…
ITALIA sau vorbeşte cum mănânci sau 36 de povestiri despre căutarea plăcerii.
Aş vrea ca Giovanni să mă sărute.
Of, dar sunt atâtea motive pentru care n-ar trebui să se întâmple aşa ceva… În primul rând, Giovanni e cu zece ani mai tânăr decât mine şi, ca mai toţi italienii de douăzeci şi ceva de ani, încă locuieşte cu maică-sa – un partener romantic foarte nepotrivit pentru mine, având în vedere că sunt o femeie de carieră, trecută de treizeci de ani, abia ieşită dintr-o căsnicie ratată şi dintr-un groaznic şi interminabil divorţ, urmat de o aventură amoroasă încheiată cum nu se poate mai prost. Cascada asta de eşecuri m-a transformat într-o femeie vulnerabilă, tristă şi cu vreo şapte mii de ani mai bătrână. Nu aş vrea ca dragul de Giovanni să aibă de-a face cu muntele de autocompătimire care sunt acum. Ca să nu mai spun că am ajuns şi la vârsta la care o femeie începe să se întrebe dacă e cu adevărat o idee bună să încerce să-şi revină, după pierderea unui superb posesor de ochi căprui, aducând rapid un alt asemenea exemplar în patul ei. Din cauza asta sunt singură de luni bune. Din cauza asta, de fapt, mi-am propus să nu mă implic în nici o relaţie tot anul.
Oricine m-ar putea întreba, şi pe bună dreptate: „Atunci ce cauţi tocmai în Italia?”
N-am un răspuns – nu acum, când mă uit peste masă la arătosul Giovanni –, nu pot decât să spun: „Bună întrebare.”
Giovanni e partenerul meu de Schimb Lingvistic în Tandem. Sună ca o aluzie, dar din nefericire nu e. De fapt, înseamnă că ne întâlnim aici, la Roma, câteva seri pe săptămână, ca să exerseze fiecare conversaţia în limba celuilalt. Întâi vorbim în italiană, iar el e foarte răbdător cu mine; apoi vorbim în engleză, iar eu sunt foarte răbdătoare cu el. L-am descoperit pe Giovanni la câteva săptămâni după ce am ajuns la Roma, graţie unui internet café mare din Piaţa Barbarini, peste drum de fântâna cu un triton sexy care suflă într-o cochilie. Pusese (Giovanni, nu tritonul) un anunţ la avizier, în care scria: „Vorbitor nativ de italiană caută vorbitor nativ de engleză pentru conversaţie.” Chiar lângă anunţul lui era altul, cu acelaşi conţinut, identic până la corpul de literă cu care fusese scris. Singura diferenţă apărea la datele de contact. Pe unul dintre anunţuri apărea adresa de e-mail a cuiva pe nume Giovanni, pe celălalt era trecut numele Dario. Dar chiar şi numărul de telefon de-acasă era acelaşi.
Făcând uz de excelenta mea intuiţie, le-am scris amândurora un e-mail în care îi întrebam, în italiană: „Sunteţi fraţi, cumva?”
Giovanni mi-a trimis un mesaj foarte provocativo: „Mai mult: suntem gemeni.”
Da – mult mai mult, după cum am putut vedea. Înalţi, bruneţi, frumoşi, douăzeci şi cinci de ani, cu nişte ochi căprui enormi, genul tipic italienesc, ca de catifea, care mă dau gata oricând. După ce i-am întâlnit, am început să mă întreb dacă n-ar fi cazul să-mi revizuiesc regula privind celibatul autoimpus. De exemplu, aş putea fi singură, atâta doar că voi avea doi gemeni italieni de douăzeci şi cinci de ani, absolut superbi, ca amanţi. Gândul ăsta mi-a adus vag aminte de un prieten care este vegetarian, atâta doar că mănâncă şuncă… Deja îmi închipuiam cum ar suna începutul unei scrisori către revista Penthouse: „În lumina pâlpâindă a lumânărilor din cafeneaua romană, nu-mi puteam da seama ale cui mâini mă mâng…”
Dar nu. Nu, nu şi nu!
Mi-am oprit fanteziile la jumătatea cuvântului. Chiar nu era momentul să caut escapade amoroase şi (la fel de sigur pe cât e că zilei îi urmează noaptea) să-mi complic deja mult prea încâlcita mea viaţă. Era momentul să caut acea vindecare şi acea pace, care doar în singurătate pot fi găsite.
