Viewing Single Post
AnnaE
#0

CAPITOLUL I
MOARTEA LUI JOHN MILLINBORN

— Dragă Jim, nu știu dacă există vreo lege, care să interzică ceea ce am de gând să fac. Dar dacă există o ademenea lege, atunci tu trebuie s-o ocolești! Ești doar avocat. Știi ce trebuie să faci. Ești cel mai bun prieten al meu și ai s-o faci pentru mine.

Muribundul privi în ochii prietenului său, care se uita cu atâta milă la el și citi în acea privire că va accepta rugămintea lui. Nici nu se putea imagina un contrast mai mare ca acela dintre bărbatul care zăcea întins pe pat și bărbatul, zvelt și îngrijit, care ședea lângă el pe un scaun. John Millinborn fusese pe timpuri un bărbat de statură uriașă, cu umerii lați, cu trăsături puternice. Și acuma chiar, când zăcea bolnav, se putea deduce încă forța enormă ce-a avut-o în trecut. Avea o voce adâncă, mâini mari îndemânatece și se vedea că lucrase mult în aer liber. James Kitson, din contră, fusese din frageda-i tinerețe un intelectual, care-și petrecuse viața în încăperi neaerisite, în săli de tribunale mirositoare, printre cărți de drept și dosare prăfuite.

Și totuși, între acești doi bărbați, armatorul de vapoare milionar și avocatul cu renume, exista o prietenie adâncă, adevărată, cu toate că atât gusturile lor cât și felul lor de a-și trăi viața, erau cu totul diferite unul de a altuia. Curios, că moartea venise să-l ia pe cel voinic, lăsând pe cel slab! Așa reflecta James Kitson privindu-și prietenul.

— Am să fac tot ce-mi va sta în putere, John. Tu lași fetei o responsabilitate enormă, prin moștenirea ce-i va reveni, un milion și jumătate lire!

Bolnavul aprobă dând din cap.

— Dar eu mă lepăd de una și mai mare, Jim. La moartea sa, tatăl meu ne-a lăsat ca moștenire, mie și surorii mele Grace, câte o sută mii de lire. Eu am mărit partea mea la un milion. Dar asta o spun numai așa în treacăt. Sora mea a fost o fată bogată, dar înainte de toate, foarte încăpățânată și asta a prăpădit-o. Pentru că se știa că are parale, se țineau toți lingăii după ea. Și ea și-a l-a ales pe cel mai rău.

Se opri o clipă din vorbă, căci pierduse respirația.

— Grace s-a măritat cu un ticălos, care a ruinat-o, care i-a cheltuit toți banii și care a părăsite apoi, încărcată de datorii și cu grija unui copilaș mic de o lună de zile. Sărmana Grace a murit și nemernicul s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul la mine, dar păcătosul o păstra ca ostatică. Când copilul a împlinit doi ani, i-am pierdut urma. Motivul dispariției l-am aflat abia acum o lună. Individul era un escroc internațional, căutat de poliție. L-au arestat la Paris. Acuzația contra lui era întocmită pe numele lui adevărat, - numele sub care se căsătorie fusese fals. Ieșit din închisoare își păstră numele adevărat și schimbă și numele fetiței.

Avocatul dădu din cap.

— Tu vrei, ca eu...

— Autentifică testamentul și încearcă s-o găsești pe Oliva Prédeaux. În realitate o fată cu numele ăsta nu există. Dar tu cunoști numele fetei și eu ți-am spus unde locuiește. Ai să vezi că nu există nimeni care s-o cunoască pe Oliva Prédeaux. Tatăl ei a dispărut de mult, fetița putea să fi avut șase ani, probabil că e mort. A fost crescută de mama ei vitregă, fără ca aceasta să fi știut că fata îmi este rudă. Apoi a murit și mama vitregă, iar fata muncește de la vârsta de cincisprezece ani, ca să-și câștige existența.

— Și nu trebuie să fie găsită acum?

— Nu. Abia după ce se va mărita. Nu o pierde din vedere, Jim. Cheltuiește cât vrei. Dar, te rog, nu o influența afară numai dacă vei vedea, că e gata să cadă în mâinile unui escroc...

Vocea bolnavului, care-și recăpătase în timpul povestirii ceva din vechea-i forță, se rupse brusc. Bolnavul căzu greu în perne.

Kitson se sculă de pe scaun și se duse la ușa care ducea într-o încăpere spațioasă, prin ale cărei ferestre mari, deschise, se putea vedea departe spre Sussex Weald.

La fereastră ședea un bărbat de vreo treizeci de ani, care purta barbișon. Își sprijinise bărbia în palme și se uita în zare pe câmpia întinsă. Auzindu-l pe avocat că intră în cameră, se sculă și se apropie de el.

— Ce se aude?

— Mi se pare că a leșinat. Nu vrei să intri la el, Doctore?

Tânărul se apropie în grabă și fără zgomot de patul bolnavului pe care-l examină iute. Luă de pe o etajeră, care se afla la capătul bolnavului, o seringă, pe care o umplu cu un lichid dintr-o fiolă. Dezveli pe bolnav, și-i făcu o injecție. După ce mai privi o clipă bolnavul, părăsi camera și reveni în salonul, în care-l aștepta Jim Kitson.

— Ei bine?

Medicul clătină din cap.

— E greu să pot spune ceva precis. Inima e slabă. Cine e medicul său de casă?

— Nu cred să aibă un medic de casă. Nu-i plăceau doctorii și nici n-a fost vreodată bolnav în viața lui. Mă miră că te-a lăsat să-l vezi.

Doctorul van Heerden surâse.

— N-a putut să se opună. S-a îmbolnăvit în tren, în drum spre casă. Și eu eram în tren. M-a rugat să-l aduc aici și așa am rămas aici. Curios, că un bărbat atât de bogat ca D-l Millinborn n-avea nici un servitor cu el și că trăiește ca și singur în casa asta, care nu e, de altfel, altceva, decât o casă țărănească.

Jim Kitson surâse, cu toată grija ce o avea.

— John urăște fastul. Mă îndoiesc dacă a cheltuit pentru el personal, mai mult de o mie de lire pe an, toată viața lui. Crezi că-l poți lăsa singur?

Medicul ridică din umeri.

— Nu pot face nimic. M-a oprit să trimit să chem un specialist și eu sunt de părere, că are dreptate. Nu mai putem face nimic. Totuși...

Se înapoie la patul bolnavului, urmat de avocat. John Millinborn părea agitat. După ce-l examină din nou, medicul și cu avocatul părăsiră din nou camera.

— Iritarea l-a cam prăpădit. Presupun că și-a făcut testamentul?

— Da, răspunse Kitson, scurt.

— Mi-am închipuit asta, când ați chemat pe grădinar și pe bucătăreasă ca să iscălească și ei documentul, spuse doctorul van Heerden.

Cu degetele mâinii drepte lovea în dinți, o caracteristică nervoasă a lui.

— Dacă aș avea ceva stricnină aici, se exprimă el subit. Trebuie să am puțin din medicamentul acesta, pentru orice eventualitate.

— Nu poți trimite pe unul din servitori, sau mă duc eu să-i aduc, răspunse Kitson. Crezi că găsesc stricnină în sat?

— Da, răspunse medicul, dar n-aș dori să te duci D-ta. Am trimis mașina la Eastbourne, ca să-mi aducă câteva lucruri, pe care nu le găsesc aici. Până în sat, e un drum cam lung. De altminteri nu cred ca farmacistul să încredințeze cantitatea de care am eu nevoie, unui servitor. Eu sunt străin aici, adăugă el surâzând.

— Mă duc cu plăcere, doctore, plimbarea o să-mi facă bine, spuse avocatul energic. Dacă putem face ceva care ar prelungi viața prietenului meu...

Medicul se așeză la masă, scrise rețeta, o înmână avocatului scuzându-se.

Hill Lodge, casa lui John Millinborn era clădită pe o colină. Drumul spre sat era lung și anevoios. Orășelul - Alfonston - se afla cam la vreo milă depărtare. La jumătatea drumului se aflau plantate o serie de pomi care formau un fel de pădurice, în care John crescuse pe timpuri fazani. Ajungând în pădurice, Kitson auzi un zgomot, ca și când cineva s-ar fi ascuns în tufiș. Zgomotul fusese prea tare, ca să fi fost provocat de un iepure care căuta să se ascundă, sau de vreo pasare speriată. Kitson se uită de aceea scrutător împrejur. Cum era cam miop, nu putu descoperi imediat cauza zgomotului. Deodată auzi o voce răgușită spunând:

— Cred că fac un delict, nu? și zări, în același timp, un individ venind spre el.

Străinul părea vesel. Și avea dreptate să facă așa, ca și cum ar fi fost bine dispus. Căci numai așa putea șterge impresia rea pe care o făcea exteriorul său respingător. Individul acela putea să aibă șaizeci de ani, tot atât de bine, cum putea să fie numai de cincizeci. Îmbrăcămintea sa, care trăda mâna unui croitor bun, era murdară și ruptă. Cămașa de pe el, era nespus de murdară, un guler rupt era prins de ea și în cravata soioasă era înfipt un ac cu o camee!

Pe Kitson îl interesă însă numai mutra străinului. În fața aceea buhăită cu ochii sticloși, care clipeau sub sprâncenele stufoase, grele și negre, zăcea ceva, care nu părea să fie decât răutate, răutate evidentă. Buzele groase se schimonosiră într-un surâs, văzând cum avocatul se dădu un pas înapoi, ca să nu se lovească de intrusul acela neplăcut.

— Mie nu-mi e permis să trec p-aici, D-zeule?! Mie! - e ciudat!

Individul râse răgușit și se porni apoi pe o serie de înjurături din cele mai murdare, cum nu le mai auzise alocatul acela oțelit în necazuri.