CAP.1
O LOVITURĂ DE GENIU
O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invizibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină.
Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie.
Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze.
— Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc.
Marks Blândul îşi umezi buzele.
— Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei.
Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia.
— Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă?
Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând.
— Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult.
Se apropie de tovarăşul său.
— L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridicat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac…
— Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plăteşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli ajutoarele sale, întotdeauna în acelaşi chip.
Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef.
Connor ridică brusc capul.
— Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa?
— Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face!
Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dispăruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi.
— Trei tone de aur, aproape un milion şi jumătate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută.
Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski.
— Şi cu acela?
Connor îşi muşcă buzele.
— Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim.
Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său.
— Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcătura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund.
— Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine?
— Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine.
Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic.
— E un şiret, începu el.
Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks.
— Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ.
— Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg.
Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă îngustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovitură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscurile şi să se descurce singuri, cum vor putea.
Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul încărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel.
— Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor.
— Cine? O'Shea?
Marks ridică din umeri.
— Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare.
— Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate.
— Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti datoriile.
Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite.
— De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta?
Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor.
— Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?
