Edgar Wallace (1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thrillere (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace – este un pseudonim, numele său adevărat fiind Richard Horatio Edgar – a fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. Wallace, care crește într-o stare de sărăcie, nu reușește să termine școala. Cu toate acestea ajunge să relateze știrile în presă despre „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă. În anul 1905 apare în editura lui proprie thrillerul „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar. Numai prin intervenția lordului Harmworth de la ediția ziarului englez „Daily Mail” se salvează Wallace de la o sărăcie lucie. Este de asemenea cunoscută activitatea sa jurnalistică și romanele lui despre Africa, publicate în 1911 sub titlul „Nisipurile curentului”. Cel mai renumit thriller al său este „Vrăjitorul”, fiind transpus și într-o piesă de teatru, iar romanul său „Trișorul” (The Squeaker – 1930) a fost ecranizat sub regie proprie. Romanele lui Wallace ajung să fie traduse în 44 de limbi încă din anii 1940. În anul 1999 arhivele filmelor criminalistice germane acordă operelor lui Wallace premiul „Edgar Allan Poe”.

• CAPITOLUL I

Trenul care pornea la orele 4 și 15 minute din gara Victoria spre Lewes, oprise la Three Bridges din cauza unei deraieri. Cu toate că John fusese atât de norocos încât să apuce trenul die Beston Tracey, acesta avusese o oarecare întârziere, iar tramcarul ce făcea singura legătură dintre acest sat și lumea înconjurătoare părăsise deja gara atunci când el ajunsese acolo.

— Dacă puteți aștepta o jumătate de oră, îi spuse șeful gării, telefonez în sat să vi se trimită o trăsură.

John Lexman a aruncat o privire tristă asupra peisajului și a ridicat din umeri.

— O iau pe jos, a răspuns scurt și, după ce și-a încheiat mantaua de ploaie până la gât, a apucat-o voinicește prin noaptea ploioasă, pentru a străbate cele două sate ce-l despărțeau de Little Tracey.

Ploaia părea că are de gând să dureze toată noaptea. Șanțul, care mărginea drumul strâmt, era asemenea unui pârâu umflat; iar drumul părea el însuși o adevărată baltă, în care te afundai până la glezne în noroi. Sub ramurile protectoare ale unui copac, John s-a oprit un moment ca să-și aprindă pipa și, după aceea, a pornit-o din nou la drum.

Calea dintre Beston Tracey și Kittle Tracey era legată în mintea sa de cele mai reușite capitole ale operei sale. Făcuse din ea teatrul acelei crime misterioase a cărei creație ingenioasă adusese un succes nemaipomenit ultimului său volum, decretat ca cel mai bun roman polițist al anului. John Lexman se specializase în acest domeniu al literaturii.

Cu toate acestea, în timp ce mergea pe drumul pustiu către Little Beston, tânărul scriitor nu se gândea nici la cărțile sale și nici la crime misterioase. Își amintea doar de întâlnirea pe care o avusese la Londra cu T.X. Meredith, care cu siguranță că avea să ajungă odată șeful departamentului cercetărilor de criminalistică și care, până una-alta, îndeplinea funcția de sub-șef al poliției secrete. Această situație modestă nu era însă un impediment pentru a i se încredința cele mai delicate cazuri. În limbajul excentric și impetuos care-l caracteriza, T.X. îi sugerase un subiect de roman polițist, cum nici nu putuse visa măcar unul mai interesant. Totuși, urcând costișa ce ducea spre casa lui modestă având numele impunător de „Castelul din Bexton”, John Lexman nu se mai gândea nici la T.X. și nici la altceva.

La Londra mai avusese și altă întâlnire, una la a cărei amintire încruntă din sprâncene. Deschizând portița grilajului și străbătând grădina, făcea sforțări să alunge din gând amintirea discuției penibile pe care o avusese cu cămătarul.

Castelul din Bexton era o clădire fără pretenții, în stil elisabetan, cu ziduri grațioase și coșuri înalte. Ferestrele zăbrelite, grădina imensă, boschetele cu trandafiri și o pajiște frumoasă îi dădeau aspectul unui conac boieresc, ceea ce-l umplea de nespusă bucurie pe proprietar.

John se oprise sub streașina de la intrare ca să-și scuture impermeabilul plin de apă. După aceea a pătruns în casă.

Anticamera era cufundată în întuneric. Fără îndoială că Grace își făcea toaleta pentru masa de seară. S-a gândit că în starea de spirit în care se găsea, era preferabil să n-o tulbure. A luat-o de-a lungul coridorului ce ducea la biroul din celălalt capăt al casei. În cămin ardea un foc înviorător. Atmosfera primitoare a încăperii acesteia i-a dat o senzație de tihnă și de ușurare. Și-a scos ghetele și a aprins lampa de pe una din măsuțe.

Odaia aceasta era, vădit, camera de lucru a stăpânului casei. Fotoliile de piele, biblioteca mare ce ocupa un perete întreg, biroul de nuc masiv – pe care stăteau grămadă cărți și manuscrise, îi mărturiseau ocupația.

După ce și-a pus pantofii de casă, John Lexman și-a umplut din nou pipa, s-a îndreptat spre cămin și s-a oprit acolo cu privirea pierdută în flăcări.

Era un bărbat a cărui statură depășea talia mijlocie; zvelt, cu toate că avea umerii largi aproape atletici. Era un sportiv. Fața lui cu trăsături regulate degaja o expresie de adevărată forță. Avea ochi cenușii, adânci, și sprâncenele drepte îi dădeau o înfățișare aproape severă. Obrajii îi erau imberbi și gura mare, generoasă. Tenul, curat și limpede, era mărturia unei vieți în aer liber. În ciuda, profesiei sale, John Lexman nu avea nimic în toată înfățișarea lui, care să te ducă cu gândul la un șoarece de bibliotecă.

Stătea de câteva minute așa, în picioare, cu gândurile duse, când ușa s-a deschis și a apărut Grace Lexman.

Despre această femeie să spunem numai că era dulce și frumoasă, fără să încercăm să-i amănunțim frumusețea și farmecul. John a alergat înaintea ei și a sărutat-o cu duioșie.

— N-am știut că te-ai înapoiat până ce… a spus ea, aruncându-se la pieptul soțului său.

— Până ce n-ai observat lapovița pe care probabil a lăsat-o impermeabilul meu în antreu, a completat el surâzând. Cunosc metodele tale de investigație, Watson!

Ea a râs, apoi a redevenit brusc serioasă.

— Sunt foarte mulțumită că te-ai înapoiat. Avem o vizită.

— O vizită? a repetat John mirat. Pe așa o vreme? Cine-i ăla?

Grace i-a aruncat o privire ciudată:

— Domnul Kara.

— Ei nu! Kara? E de mult aici?

— A sosit de pe la patru.

În voce i se simțea lipsa de entuziasm pentru această vizită.

— Eu nu pricep de fel aversiunea ta pentru Kara. E un băiat foarte de treabă, îi spuse soțul pe un ton dezaprobator.

Apoi, după un moment de gândire:

— Vine, de altfel, la momentul oportun. Unde e?

— În salon.

Salonul Castelului din Bexton era o încăpere mare și joasă, cu fotolii confortabile, cu un pian și cu un covor cam uzat, dar având un colorit vesel. Ceea ce atrăgea mai ales atenția era căminul aproape medieval și două sfeșnice mari de argint.

Camera aceasta avea un nu știu ce armonios, liniștitor, care făcea din ea un refugiu desăvârșit pentru un scriitor expus prin meseria lui la o perpetuă tensiune nervoasă. Două glastre mari de bronz erau pline cu violete, iar un al treilea cu ghiocei proaspeți; și aceste floricele de pădure umpleau încăperea cu parfumul lor delicat.

La vederea lui John Lexman, vizitatorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre el. Era un om de o frumusețe rară. Îl întrecea în înălțime pe scriitor cam cu o jumătate de cap, dar avea o siluetă atât de armonioasă, încât înălțimea lui nu părea anormală.

— Deoarece nu te-am putut întâlni în oraș, spuse el, am venit sperând să te găsesc aici.

Vocea îi era bine modulată și vorbea o engleză fără cea mai mică urmă de accent străin, cu toate că era grec de origine și își petrecuse cea mai mare parte din tinerețe în Albania.

Cei doi bărbați și-au strâns mâna călduros.

— Iei masa eu noi?!

Remington Kara se întoarse spre Grace Lexman, care se așezase într-unul din fotolii, cu mâinile împreunate, în timp ce fața ei trăda o descurajare profundă.

— Dacă doamna Lexman nu are nimic împotrivă, răspunse el.

— Mie-mi face plăcere, reacționă Grace pe un ton mașinal. E o vreme grozav de urâtă și mă tem că prin împrejurimi n-o să găsiți unde servi o cină ca lumea… cu toate că nici aceea pe care ne veți face plăcerea s-o împărțiți cu noi nu este cine știe ce.

— Orice îmi veți oferi, va fi cu mult peste ceea ce-mi trebuie, a mai spus el, înclinându-se în fața stăpânei casei, apoi s-a întors din nou către Lexman.

Câteva minute mai târziu, cei doi bărbați erau absorbiți într-o discuție literară. Grace profitase de ocazie ca să se retragă. De la literatură în genere, convorbirea a trecut la cărțile lui John Lexman.

— Le-am citit pe toate, declară Kara.

— Te plâng! spuse John, jumătate serios, jumătate glumind.

— Dar nu sunt deloc de plâns. Ai stofă de mare criminal.

— Foarte mulțumesc! răspunse Lexman.

— Ai să-mi spui, poate, că-ți fac un compliment dubios, urmă grecul surâzând. Mă gândesc însă la originalitatea intrigilor pe care le tratezi. Îți mărturisesc, de altfel, că se întâmplă uneori să mă exaspereze cărțile dumitale, și anume, atunci când nu ghicesc soluția nici măcar de la mijlocul volumului. Asta nu înseamnă însă că, în cea mai mare parte din cazuri, nu o cunosc de pe la al cincilea capitol.

John l-a privit cu mirare. Amorul lui propriu de autor de romane polițiste era vizibil rănit.

— Eu unul mă mândresc că scriu romane al căror deznodământ e imposibil de bănuit până la ultimul capitol.

— Evident, spuse Kara cu o mișcare aprobatoare a capului, asta-i perfect adevărat pentru cititorul mijlociu, dar, în ce mă privește, sunt cu mult mai perspicace. Sesizez firul cel mai ascuns, cel mai neînsemnat indiciu pe care nu faci decât să-l menționezi în mod cu totul trecător.

— Ar trebui să faci cunoștință cu T.X., spuse John râzând.

S-a ridicat din fotoliu și s-a îndreptat spre cămin.

— T.X.?

— Da, T.X. Meredith. Un tip extraordinar. Lucrează la departamentul cercetărilor de criminalistică.

În ochii lui Kara lucea o lumină care dovedea interesul pe care i-l deșteptaseră vorbele lui Lexman. Nu i-ar fi displăcut să continue această convorbire, dar, în același moment, cei doi bărbați au fost rugați să treacă în sufragerie, unde masa era servită.

Cina s-a desfășurat într-o atmosferă destul de posomorâtă. Grace lua prea puțin parte la convorbiri, și rarele cuvinte pe care soțul ei le schimba cu musafirul întrerupeau din când în când o tăcere apăsătoare. Tânăra femeie era în prada unor senzații nedefinite, un fel de presimțire care o neliniștea, fără să știe de ce. În mai multe rânduri, în timpul mesei, s-a gândit la evenimentele zilei ca să poată să-și dea seama ce anume ar fi putut să-i lase această impresie. Zadarnic. Scrisorile primite în cursul dimineții nu conținuseră niciun fel de vești rele; și niciun incident neplăcut cu servitorii nu se petrecuse în timpul zilei. Într-un cuvânt, totul mergea bine și, cu toate că era la curent cu încurcăturile financiare ale lui John, rezultate în urma unor speculații greșite asupra rentelor străine – bănuia chiar că soțul ei făcuse un împrumut pentru compensarea pierderilor suferite în această nenorocită afacere – succesul ultimei cărți era atât de mare, încât îi permitea cele mai frumoase speranțe asupra viitorului material.

— Dacă nu aveți nimic împotrivă, spuse Grace, vi se va servi cafeaua în camera de lucru. Pe mine o să mă scuzați, îmi vine mâine spălătoreasă și am de pregătit rufele.

L-a făcut lui Kara un mic semn din cap și, trecând pe lângă John, i-a atins umărul cu mâna. Kara a urmărit cu privirea silueta ei grațioasă până ce aceasta a dispărut dincolo de ușă.

— Am ceva să-ți comunic, Kara, spuse John Lexman. Sper că o să-mi acorzi vreo cinci minute?

— Chiar și cinci ore, dacă vrei, răspunse Kara eu amabilitate.

Au trecut în camera de lucru; jupâneasa le-a adus cafeaua și lichiorurile, pe care le-a așezat pe o măsuță din fața căminului, părăsind apoi încăperea.

— Probabil că-ți este imposibil să instalezi aici lumină electrică, observă grecul gustând din cafea.

— Imposibil? Nu tocmai, prefer însă lămpile eu gaz.

— Nu făceam aluzie la lămpi, ci la lumânările acestea, spuse el arătând cu mâna un șir de lumânări mari așezate deasupra căminului.

— Dar ce ți-au făcut aceste lumânări? întrebă stăpânul casei surâzând.

În primul moment, Kara nu i-a răspuns și s-a mulțumit să ridice din umeri; dar după un răstimp de gândire:

— O mică presupunere: dacă te-ai pomeni într-o bună zi legat de un scaun, lângă care s-ar găsi un butoiaș cu praf de pușcă în care ar sta înfiptă o lumânare aprinsă care se topește văzând cu ochii și care, din moment în moment… Dumnezeule!!…

John observase pe fruntea interlocutorului său broboane de sudoare, ceea ce-l amuza nespus.

Grecul și-a șters fruntea cu o batistă de mătase. Mâna îi tremura ușor.

— Da, cred că ar fi întrucâtva chiar prea pasionant.

— Unde ți s-a întâmplat asta? întrebă Lexman, intrigat.

— În Albania, răspunse celălalt; e mult timp de atunci, dar ticăloșii aceia nu uită să mi-o reamintească din când în când.

Kara nu trăda nicio dorință să lămurească cine erau acei ticăloși și nici circumstanțele care îl aduseseră în poziția aceea neplăcută. S-a grăbit să schimbe subiectul conversației.

A început să măsoare camera în lung și în lat, apoi s-a oprit în fața bibliotecii, părând interesat de anumite volume. A scos unul din raft.