CAPITOLUL I
Moartea lui John Millinborn
„Nu ştiu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauţi să o ocoleşti. Eşti jurist deci vei şti ce-i de făcut.”
Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă şi citi în ochii lui un consimţământ. Nu se putea imagina diferenţă mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat şi silueta fină, îngrijită a celui ce era aşezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică şi mâini mari şi îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, îşi petrecuse viaţa în birourile prăfuite ale tribunalelor.
Şi totuşi, între cei doi oameni — armatorul milionar şi marele avocat — aşa de diferiţi în gusturile lor şi felul de viaţă, există o prietenie profundă şi sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi laşi acestei fete o mare responsabilitate cu suma de 2 milioane şi jumătate de lire.”
„Mă eliberez de o responsabilitate şi mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu şi sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea şi am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată şi cu un caracter independent şi-a stricat viaţa; ştiindu-se că are bani, bărbaţii cei mai josnici au înconjurat-o şi ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”.
După ce tăcu un moment pentru a-şi recăpăta respiraţia, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban şi a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiţă de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetiţa avea doi ani şi nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul.
Acest om era un escroc internaţional, căutat de poliţie.
A fost arestat la Paris şi condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La eliberare şi-a reluat numele adevărat şi, bineînţeles, a schimbat şi numele copilului”.
Avocatul se înclină:
— Şi vrei ca eu …
— Înregistrează testamentul meu şi caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăieşte sub acest nume; ştii numele pe care-l poartă şi ţi-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaşte pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea şase ani şi probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit şi ea şi micuţa munceşte de la vârsta de cincisprezece ani.
— Deci nu trebuie să-i spun nimic?
— Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! cheltuieşte oricât şi nu căuta s-o influenţezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil.
Vocea sa, care îşi reluase vechea forţă, încetă deodată şi capul îi căzu pe pernă…
Kitson se sculă şi alergă la uşă. Aceasta ducea spre un salon spaţios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafaţă a câmpiei din Sussex. Un bărbat era aşezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei.
Avea circa 30 de ani şi purta bărbuţă. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră.
— E ceva în neregulă? întrebă el.
— Cred că a leşinat. Vrei să vii doctore?
Tânărul se îndreptă rapid spre pat şi examină bolnavul.
— Ei, bine?
Doctorul dădu din cap:
— Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă?
— După câte ştiu, nu. Detestă medicii şi de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat.
— N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în acelaşi compartiment. L-am adus aici şi m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoţit de un servitor, şi să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare.
Cu toată neliniştea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă.
— Aparţine acelei specii de oameni cărora nu le place să se afişeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieţii. E prudent să-l lăsăm singur?
Doctorul făcu un gest de neputinţă.
— Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist şi cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului şi avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat şi, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbaţi se reîntoarseră în salon.
— Şi-a făcut testamentul?
— Da! răspunse Kitson.
— Aş avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…?
— Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună.
Doctorul făcu un semn afirmativ:
— Prefer să mergeţi dvs. Am trimis maşina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu reţeta mea căci nu sunt de pe aici.
— Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viaţa sărmanului meu prieten…
Doctorul scrise reţeta şi o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantaţie auzi un zgomot de crengi călcate.
— Cu siguranţă că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răguşită, îndreptându-se spre avocat.
Necunoscutul avea o atitudine degajată şi făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte şi slinoase erau totuşi bine croite. Cămaşa era murdară, cu gulerul zdrenţuit, dar cravata sa şifonată era împodobită cu o camee. Faţa lui a atras atenţia lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecaţi ce luceau sub sprâncenele negre şi groase.
— Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat.
Râse ca un astmatic şi deodată începu să spună obscenităţi încât avocatul rămase uluit.
— Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare şi scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l nelinişti pe avocat.
— Nu am dreptul?! Dacă aş putea să fac ceea ce doresc aş suci gâtul la toată lumea.
— Ce cauţi aici? îl întrebă sever, avocatul. Eşti pe o proprietate particulară!
— N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… îşi scoase melonul cu un gest larg arătându-şi chelia, se întoarse şi plecă legănându-se.
Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră.
— Cum se simte?
— Aproape la fel. A avut o criză. Aţi adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente şi-l puse pe marginea ferestrei.
— Sincer, doctore! ce crezi de starea lui?
— Nu cred că-şi va recăpăta cunoştinţa.
Avocatul avu un şoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic.
John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închişi. Faţa sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămaşa sfâşiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi şi puse mâna pe fruntea lui.
— John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Îşi şterse faţa cu batista şi merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mişcase. Avocatul se gândi la fata ştiută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moşteni în curând?
— Jim…Jim!
Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn.
— Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavului. Millinborn se ridicase şi privea fix pe avocat.
— Jim, el… Capul îi recăzu pe piept şi doctorul îl întinse cu grijă pe pat.
— Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…
