1
Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho.
— Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria.
— Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea.
— Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea?
Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună.
— Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul.
— Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de bucurie.
Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă.
— Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la răspundere, adăugă el repede.
— Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi neîncrezător.
— Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cincizeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii — asta e specialitatea mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot dovedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la unsprezece m-am dus la culcare. Ţi-aş face plăcerea din toată inima, domnule Martin — dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough.
Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pungaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard.
— Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi s-ar fi dat o mie dacă izbuteam. Nu-ţi mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba.
Dick îl privea ţintă.
— Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. Hai, uşurează-ţi inima.
Dar Lew clătină capul.
— Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei.
— N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănuntele. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios.
Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe gură.
— Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărcinarea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse la el acasă — brr! o adevărată vizuină de tâlhari. — Se cutremură când îşi aduse aminte. — Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oarecum om cinstit, lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi facă propunerea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiţi că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva.
— Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încordat Dick.
Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea să-şi schimbe felul de viaţă şi „să părăsească şi el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită.
Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară.
Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă:
— Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei profesiuni atât de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte fericit când o să oferi braţul unei prinţese ca s-o conduci la masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el imputările.
Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi înaintase demisia.
— Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpitanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva milioane, n-aş mai face nimic.
— Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse Dick zâmbind.
— Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” şi fii, rogu-te, mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneş, numai niţel cam letargic şi letargia e o boală ca şi obezitatea.
— Atunci eşti gras fiindcă eşti leneş şi leneş fiindcă eşti gras — asta e.
Căpitanul Sneed îşi mângâie îngândurat bărbia. Era voinic ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi într-un coş şi scoase o hârtie albastră.
— Nu te crede aşa de grozav. Până acum eşti încă sclavul meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham şi lămureşte afacerea asta. Cică s-ar fi furat nişte cărţi din bibliotecă.
Subinspectorul Martin păru nemulţumit de însărcinarea dată.
— Recunosc că nu poţi culege lauri de pe urma ei, urmă inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru detectivi ceea ce e ştersul prafului pentru o gospodină. O să-ţi mai taie niţel nasul ca să nu te mai crezi atât şi foarte bine o să fie.
Dick, poreclit Slick, ieşi pe uşă cu ochii în jos, gândindu-se că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliţie era ca şi sfârşită. Era specialist în descoperirea pungaşilor şi cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed spusese adeseori despre el că era făcut pentru pungaş, ceea ce era un compliment pentru detectiv.
Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnaţi. Petre du Bois, un osândit pe viaţă, îl învăţase cum să deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice uşă. Un alt puşcăriaş îl învăţase cum să măsluiască bine cărţile. Şi, de n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieşit un pungaş renumit.
— Lăsaţi-l în pace. Nu strică să înveţe meseria de pungaş, zisese colonelul Martin, tatăl lui, la observaţiile rudelor. O să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliţie şi învaţă meseria pe gratis.
Înalt şi falnic ca un stejar, sănătos la trup şi suflet, îndreptăţea pe deplin speranţele tatălui său. Războiul îl adusese la Londra şi intrase în poliţie unde îşi câştigă repede simpatia şi admiraţia superiorilor.
— Ei, Martin! Zi, ne părăseşti, adevărat e? Păcat! Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară.
Dick dădu din umeri. Nu ştia încă nici el de ce să se apuce.
— Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoşti pe un avocat Hawelock?
Dick clătină capul negativ.
— Un avocat foarte bun. O să-i găseşti adresa în cartea telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu ştiu un detectiv de încredere.
— Şi la ce-i trebuie detectivul?
— Nu ştiu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de supravegherea unui client care i se pare suspect.
