Alarmă la castel

ÎN PAŞNICA NOAPTE CU LUNĂ,

castelul dormita încremenit deasupra oraşului Trenčin ca un uriaş de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arşiţa lunii lui cuptor.

Cetăţenii oraşului Trenčin dormeau liniştiţi. Nu se temeau de duşman şi nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraş paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor.

„Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriaşă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic îşi gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-şi îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe.

— La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească.

— Uite, ia cartea asta şi să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel şi în oraş! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu ştirea că regele Matei s-a stins din viaţă, la Viena, după o grea suferinţă. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-şi ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar şi să fie de faţă atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol.

— Ostaşului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăşi pana şi se aşeză în faţa cronicii castelului.

„…doar patru turci au sosit în oraş” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-şi creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă şi ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”?

Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine ştie ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se aşezaseră la hanul dintr-un capăt al oraşului, iar alţi doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliţă, turcii se ocoleau şi se uitau urât unii la alţii. Oare aşa ar face cetăţenii oraşului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum.

Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieşiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana şi o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-şi găsească un pisar!

Închise cartea cu putere şi aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu puşca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulţumirea sa.

O negură albastră învăluia oraşul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini şi imediat, ca un ecou, începură să latre şi câinii din Trenčin.

Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază.

Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos.

O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiaţă.

Zâmbi. O femeie, iarăşi o femeie…

De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmaşi, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept şi să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră îşi făcea apariţia în curte. Adesea chiar două, îmbrăţişându-se.

Privi cu atenţie. Aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furişa spre locuinţele oştenilor şi nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificaţiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meşterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată şi ştirbă.

Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeaşi clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi şi asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Şi dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificaţie.

Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Îşi încinse sabia şi se repezi jos, hotărât să pândească.

Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificaţie. Se lipi de zid şi îşi ţinu respiraţia.

Răsună un zgomot ciudat. Parcă se căţăra cineva pe zid. Desluşi pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracţie ciudată o mai fi şi asta? Cine şi pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre?

Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă şi se trezi într-o clipită la numai doi paşi de turnul alături de care se afla silueta cea neagră.

Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte şi făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Şi în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălţat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va căţăra pe zid, va lega frânghia, de sus, şi apoi îşi va da liniştită drumul la vale.

Vru să strige, fiindcă îşi dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o şteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă.

Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neaşteptat la care era martor, dar când îşi veni în fire şi vru să acţioneze, de după zid răsună un ţipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuşi la pământ ca piatra de mai înainte. Şi ca un fel de ecou la ţipătul sfâşietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere.

Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamaţie înăbuşită:

— Alah, Alah!

Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune paşi dincolo şi mai ales dincoace de ziduri.

Ambróz Opatovský îşi dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete şi să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah şi crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la fiinţa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificaţie. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subţire înfăşurată într-o pelerină neagră.

— Cine eşti şi ce cauţi aici? o întrebă el.

Dar nu primi răspuns.

Căpitanul se aplecă şi îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des şi despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi şi luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul şi curtea într-o lumină gălbuie.

Un chip palid şi doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.