AnnaE
#0

Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are nici o legătură cu vreun fapt din realitate.

 

 

 

          Din jurnalul lui Elizabeth

          28 mai, seara după o zi de şcoală:

          Să ştii că în momentele acelea îmi doream să fii intrat în pământ cu tot cu scaun, sau să nu fii venit nici măcar cu gândul până acolo. Te uram cu înverşunare. Nu. Îmi impuneam să te urăsc. Şi totuşi erau momente în care reuşeam. Dar apoi, mă înmuiam din nou, ca un miez de pâine uscată, în apa fierbinte. Şi din nou te priveam fără să vreau, căutându-ţi privirea aceea pătimaşa. Apoi simţeam cum mi se scurge şi ultima fărâmă de control şi zbura cel mai mic grăunte de energie din mine. Pieptul se revolta puternic. Sufletul se răsucea în mine şi dorea să zboare către locul lui de veci. Parcă îl simţeam cum se ridică.

          Te vedeam. De fapt… nu! Te observam, te priveam, te contemplam. Da, cu siguranţă. Tu nu ieşeai în evidenţă nici prin postura ta, nici prin haine. Nu! Poate prin faptul că, stresat fiind sau poate din obicei, fumai ţigară după ţigară fără a te opri. De parcă lipsa unui fum te-ar fi durut. Nu te durea. Eşti doar dependent de ele. Dar pe mine m-au durut. Mai multe. Poate durut e un cuvânt prea dezbrăcat pentru a spune ce am simţit. Ruşine, ură, mă simţeam mai rău decât mediocră. Tu mi-ai impus aceste sentimente prin gestul tău necugetat. Nu ştiu ce doreai de fapt. Să mă înjoseşti? Să îmi arăţi că mă simt prea mândră şi că nu am dreptul la fericire?

          Ai reuşit!

          Mi-ai reamintit că fericirea mea nu e niciodată completă. E adusă în monotonia zilelor mele numai în frânturi. Niciodată în întregime. Doar fâşii. Toate limitate. M-a durut că te distrugeai din proprie dorinţă. M-a sfâşiat clipă cu clipă gândul că doreai să vezi câtă prostie se ascundea sub masca de frumuseţe imperfectă şi pictată. Ai dreptate, nu obişnuiesc să fiu aşa. Chiar nu sunt, de fapt. Eu. Mă pierd în vise, în fantezie şi ficţiune de fiecare dată când ceea ce se numeşte viaţă încercă să mă îndepărteze de ceea ce caut şi doresc să îndeplinesc. Pielea mea albă ca laptele, prea albă pentru locul în care se presupune că trăiesc, se schimbă imediat în roşu aprins, când adrenalina îşi înţeapă graficul, iar obrajii ard mocnit la temperaturi aberante, mâinile reci ca gheata transpirându-mi de fiecare data când încerc să demonstrez ce sunt cu adevărat. Ce caut?

          Nu ştiu. Obişnuiam să cred că doresc să devin chirurg. Mi-am schimbat părerea când am observat că de fapt nu aş putea toci atâta biologie niciodată. Apoi mi-am dorit să fiu un avocat. Aceeaşi explicaţie. Următorul lucru a fost să devin renumită pentru calităţile mele în programare (algoritmică şi toate cele). Am renunţat în momentul în care mi-am dat seama că este un job prea materialist, prea interesat de lucrurile vizibile şi simţibile doar pe pământ. Prea robotic pentru mine. Apoi am început să visez chiar şi în realitate. Nu mai doream nimic realist ci numai ceea ce îmi imaginam că m-ar putea face măreaţa şi poate chiar sacră. Gânduri aiurite de adolescentă. Toate mi le amintesc acum. Acum când ar trebui sa mă prefac că nu au existat niciodată pentru a fii suficient de matură pentru tine. Gândul de a deveni scriitor mă îngrozeşte. Nu am încredere în puterile mele. De fapt nu mă cunosc deloc. Mă numesc Elisabeth şi am aproape 16 ani. De asta sunt sigură. Dar apoi nu mai sunt sigură de nimic. Nu mă pot caracteriza pentru că sunt mereu altfel. Niciodată la fel. Maturizată înainte de vreme, nu din cauza greutăţilor ci din cauza încăpăţânării de a suferii cu orice preţ, de a fii eu personajul principal în orice moment. Sunt o schizofrenică ne-nebună. O nebună normală.

          Defecte? Probabil, cel mai mare defect este faptul că am o inimă nebună, zbuciumată şi masochistă. Mă îndrăgostesc, nu, nu pot spune ca mă îndrăgostesc. Îmi place să sufăr pentru iubiri imposibile. Tu eşti una.

          Ah ce ochi verzi nebuni, obosiţi şi zburdalnici.

          Te urăsc Victor pentru că te credeam doar rodul ficţiunii mele şi eram sigură că nu o să exişti niciodată, nici măcar dacă m-aş fii concentrat suficient de puternic şi de mult. Eram sigură că nu te puteam aduce la viaţă. Te urăsc pentru că îţi sunt inferioară şi pentru că nu mă voi putea ridica niciodată le nivelul aşteptărilor tale. Te urăsc pentru că eşti prea învârsta pentru mine. Cel puţin aşa ar spune societatea…

          Ah Victor, dacă ai fi rămas tu în cel mai sigur loc din lume şi atât. În interiorul imaginaţiei mele. Poate te-aş fi iubit şi acum, şi te-aş fii căutat până la capătul zilelor mele. Dar faptul că ştiu că exişti, iar tu nici măcar nu iţi mai aminteşti de prezenţa mea în sală, în după amiezile în care stai la biroul tău masiv din lemn de nuc cu soţia ta alături, citind cărţoaie imposibile de filosofie, mă înnebuneşte. Îmi arde inima şi mi se usucă sufletul ca o felie de portocală în valul de căldură al lui iulie.

          Cât te urăsc, şi totuşi cu cât mai mult ar trebui să o fac… ah!

          Penultima Marţi.

          Chiar dacă ştiam ceea ce avea să se întâmple, nici măcar la sfârşitul zilei nu am reuşit să realizez cu exactitate schimbarea ce aveam să o suferim cu toţii.

          Când m-am trezit ploua. Ploua deja de câteva zile şi mă simţeam de parcă urma sa ne transformam cu toţii în peşti cu ochii mari şi bulbucaţi, mirosind a mâl pentru totdeauna, în momentul în care mi-am dat seama că va fii o zi ploioasă. Parcă mă şi transpuneam deja în rolul principal, cel al Micii Sirene a lui Andersen. Îl identificam pe Victor cu personajul romanului, cu prinţul, dar erau atâtea diferenţe. Mi se părea că oricât de mult mi-ar fi plăcut de el, nu puteam să fiu la fel de îndrăgostită ca şi Catherine Earnshaw de Heatcliff, de personajul din viaţa mea. Terminasem de citit, absorbită, Alchimistul lui Coelho, aşa că nu oboseam şi nu încetam să nu caut ceva semne pe care să încerc să le interpretez în felul în care aflasem în carte. Chiar încercam să îmi ascult inima. La 9 jumătate am pornit de acasă. Mi-am pus ca de obicei căştile în urechi şi am ieşit în ploaie cu o umbrela albă. Ascultam Chopin, când deodată am simţit cum un fulger îmi străbate întreg corpul şi o puzderie de fluturi se răspândesc în interiorul meu. Era un presentiment. Dar cum trebuia să îl interpretez? M-am hotărât să îmi întreb inima, aşa cum făcea tânărul păstor al lui Coelho, gândindu-mă că acea voce interioară, care îmi va da răspunsul cel mai spontan, avea să fie inima mea, care îmi vorbea.

          — Ce este? O să îmi spună în sfârşit Victor că mă iubeşte? O întrebam în gând… însă nu primeam nici un răspuns. Auzeam doar sunetele din exterior. Doar melodia de pe mp3. Câtă dezamăgire.

          — Dar avalanşa aceasta ce o simt în mine acum, este o premoniţie a fericirii?

          — Nu…

          Aveam un răspuns. Dar nu mă mulţumea. Nu îmi plăcea răspunsul aşa că nu l-am considerat, prefăcându-mă că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat cu adevărat. La şcoală în prima pauză a avut loc prima bubuitură. Primul tunet dinaintea furtunii. Victor pleca. Oricât încercam să nu mă gândesc nu reuşeam, aşa că mi-am amintit că cifrele îţi pot distrage atenţia, hotărându-mă să fac sudoku.

     Inevitabilul s-a produs o oră mai târziu. Victor a intrat în clasă şi ne-a confirmat în stilul lui: printr-un discurs care semăna orbitor de mult cu unul politic, că avea să plece. Ne lăsa. La două bănci distanţă o fată începuse să plângă. Helene. În spate mai erau câteva cu lacrimi în ochi care se abţineau. Atunci a început chinul. Mai întâi am simţit cum în gâtul meu se formează o gaură imensă prin care parcă bătea un vânt sfâşietor. Inima mea nu mai tremura, nu mai murmura nimic, nici un cântec nici o poveste, sufletul nu mai tresărea, fluturii nu mai zburau. Parca au fost toţi arşi şi îngheţaţi de un val de tristeţe. Lacrimile. Nesăbuitele şi aiuritele lacrimi se zbuciumau în canalele lacrimale, să iasă, dar îmi încleştam nebuneşte maxilarul, dinţii îmi scrâşneau în strânsoare, mâna dreaptă îmi tremura groaznic, respiram din ce în ce mai greu şi simţeam cum îmi amorţeau picioarele. Pielea mi se învineţea şi nu îmi mai simţeam deloc membrele inferioare. Când mă uitam în ochii lui nu puteam să nu observ disperarea cu care îmi căuta privirea, disperarea cu care dorea să îmi spună o întreaga poveste prin priviri şi atunci durerea se dubla, se tripla. Iar apoi nu puteam să îl privesc. Vocea lui mă înnebunea. Credeam că nu voi putea suporta şi că voi izbucni într-un plâns covârşitor şi groaznic. Îmi mutam rapid privirea nelăsându-l să îmi spună nimic prin acel limbaj pe care îl ştim cu toţii. Acel limbaj care nu are nevoie nici de cuvinte nici de exprimări pompoase ci numai de ochi. Îmi aruncam privirea pe orice obiect din sală care să fie într-un colţ opus celui în care se afla el. Nu înţelegeam de unde atâta durere, atâta suferinţă, când eu încă de la început îmi avertizasem inima să nu se îndrăgostească de el, deoarece nu avea decât de suferit dacă ar fii făcut una ca aceasta. Şi după ce că îmi era atât de greu să mă abţin, să înghesui în sufletul meu întreg infernul, el parcă nu dorea să accepte că nu îl puteam privi.

Attachments