UN TRATAT CLASIC DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI
Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină ştiinţifică independentă, cu specialişti şi catedre universitare, abiaânprimele decenii ale secolului nostru. Până atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciţi filologi şi istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară şi artistică a cronicilor fusese descoperită de generaţia paşoptistă, aceea care a şi iniţiat editarea şi valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc.
În învăţământ, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii şi literaturii, până ce, atât la Bucureşti, în 1901, cât şi la Iaşi, în 1508, s-au diferenţiat cele două domenii, creându-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredinţate la Bucureşti lui Ion Bianu şi la Iaşi lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, până când o nouă diferenţiere, de data aceasta în însuşi cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi şi altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iaşi şi în 1930 la Bucureşti), obligaţia de a înfăţişa cele peste patru secole de cultură cuprinse în aşa-numita „epocă veche” a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizaţi cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formaţii de bibliograf şi mai puţin de istoric literar propriu-zis. Această situaţie s-a reflectat foarte clar în evoluţia disciplinei însăşi, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică până la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele – unele fundamentale —- ale perioadei anterioare.
O sumară retrospectivă a evoluţiei disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipăreşte acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data câni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomaţia sa-prima crestomzţie a scrisului vechi românesc – însoţind-o
1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iaşi înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, voi. II, Bucureşti, 1950, p. 263-275.
V de o „notiţă literară” care este şi prima schiţă de istoria literaturii noastre vechi, şi 1501, când apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoaşterea literaturii vechi. Apar excelente ediţii (Psaltirea Scheiană, ediţia Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa şi cronica lui Zilot Românul editate de Haşdeu ş.a.), admirabile Crestomaţii (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile şi azi, monografii şi studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoştinţele dobândite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz şcolar.
În centrul acestei activităţi stă, fără îndoială, personalitatea şi opera genialului Haşdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuţii mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile şi azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României şi Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informaţii şi sugestii. Opera lui Haşdeu este străbătută de patosul unei aprinse admiraţii pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său şi o certitudine a realizărilor sale în viitor. Haşdeu este nu numai un dascăl, ci şi un perpetuu emul şi exemplu pentru o nouă generaţie de cercetători, care-l continuă, încercând să-l depăşească şi să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre şi maeştrilor de talie europeană ai diferitelor. discipline pe care noii veniţi le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sunt numele care se vor săpa cel mai adânc în istoria studiilor asupra vechii culturi româneşti, şi toţi sunt marcaţi, în diferite feluri, de prezenţa fecundă, deşi uneori negeneroasă, a genialului bătrân.
M. Gaster devine continuatorul lui Haşdeu în studierea aşa-numitelor „cărţi populare”, domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (Bucureşti, 1883). Crestomaţia română, tipărită în 1891, cu introducere şi explicaţii în română şi franceză, rămâne încă nedepăşită şi este utilizată până azi de romaniştii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiţă de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă şi cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată şi amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, voi. II, 1898, şi va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătăţii asupra literaturii române.
Ion Bianu se consacră comasării şi descrierii tezaurului naţional de tipărituri şi manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici şi bine aleşi colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rânduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Acelaşi I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor româneşti, din care apar trei volume în timpul vieţii sale (I-III, 1507-1931).
Ioan Bogdan descoperă, editează şi studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Haşdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie şi într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi înţelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche şi a-i aprecia valoarea în comparaţie cu produsele popoarelor vecine de tradiţie culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială şi al primelor studii ştiinţifice asupra tradiţiei manuscrise a cronicilor româneşti.
Întâiele încercări de a face bilanţul cunoştinţelor acestei epoci rodnice sunt legate direct de nevoile învăţământului. Cum era firesc, ele îşi sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării.
În 1858, pe când funcţiona la Iaşi ca profesor la „Academia Mihăileană”, iar istoria literaturii naţionale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întâiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la Bucureşti, după ce publicase câteva prelegeri în Ateneul român din Iaşi (n-rele din 15 sept. 1860 – dec. 1861. Lecţia I: „Literatura română de la 1800 până la 1830”; Lecţia II: „Literatura română de la 1830 până la 1840”; Lecţia III: „Literatura română de la 1840 până în zilele noastre”). Abia în 1885 el tipări, la Bucureşti, o „reducţie” a acestui curs universitar, destinată elevilor şcolilor secundare: Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se opreşte la sfârşitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare ştiinţifică încă de la apariţie, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observaţii interesante, deşi copleşit de carenţele pregătirii, pe care poza erudită nu face decât să le scoată şi mai mult în evidenţă. Azi, cartea sa nu. mai este decât un document de epocă.
În acelaşi an 1885, în care se tipăreau la Bucureşti Schiţele. lui V. A. Urechia, apărea la Iaşi Istoria limbii şi a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit şi cursul de limba şi literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută.
